Tropote de gânduri...

Ziua de azi a fost încărcată de prea multe evenimente. De când m-am trezit m-am gândit la două lucruri: iarna și tricolor. Era clar că oriunde m-aș uita mă voi izbi de astea două lucruri. Și nu m-am înșelat deloc... Facebook-ul a fost invadat de steaguri tricolore, de fotografii cu harta româniei, de poze cu oameni în port popular și de urări de bine către țărișoara dragă. Printre aceste postări au răsărit și câteva cu ”Hello, December!”, ”Winter is here” și alte postări de genul. pentru că suntem români adevărați, dar sună mai bine dacă trântim o postare în engleză. Am trecut și peste astea... dar peste ce n-am putut să trec nici la momentul actual a fost altă știre...

Am nevoie să fiu ținută în brațe. Nu în puf! În brațe. Niciodată nu mi-a plăcut să primesc lucruri pentru care știu că n-am depus niciun pic de efort (se exclud cadourile! hihi). Mereu mi-a plăcut să merit. Îmi place să fiu răsplătită pentru munca mea. Îmi place să fiu ținută în brațe. Îmi place să merit asta! Îmi place să fiu pupată pe frunte și să mi se zică: „Te iubesc, iubito!”. Îmi place să fiu înconjurată de dragoste și afecțiune. Dar uneori îmi doresc să fiu bărbat!

Având în vedere că toamna aduce cu ea cea mai frumoasă zi din an, am zis că ar fi frumos să consemnez asta și pe blog. Ziua mea! Anul acesta nu am făcut nimic special, dar am fost înconjurată de oameni minunați pe care îi iubesc și le mulțumesc că au fost alături de mine.

Înțeleg că posturile de televiziune trebuie să-și câștige pâinea din ceva, dar totuși. Eu, ca simplu telespectator și cetățean al unei țări care, zic eu, a trecu de mult de epoca de piatră, mă simt pur si simplu hărțuită. Nu am voie să am un punct de vedere pentru că știrile mă obligă să mi-l schimb, nu pot să acționez așa cum aș vrea pentru că nu e bine . De ce toată nebunia asta?

Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar nu mai sunt așa de sensibilă cum eram cândva. Când spun sensibilă, mă refer la faptul că nu mă mai impresionează orice, nu mai plâng chiar din orice motiv stupid. Nu știu cărui fapt se datorează această schimbare, dar eu sper că e un lucru bun. Unii mă văd uneori ca o persoană rece sau dură, dar cine mă cunoaște știe că nu sunt deloc așa. Oricum, ca să revin la subiect... acum câteva zile am descoperit ceva care mă face să plâng de fiecare dată, fără drept la replică. Nu mă pot abține și lacrimile-mi curg șir, șir pe obraji.

Româncă m-am născut, româncă vreau să mor! De ce?! Pentru că-mi iubesc țara așa cum e ea, cu bune și cu rele. Am reușit să cresc 21 de ani aici și sunt sigură că voi mai „crește” în continuare, tot aici. Nu vreau să plec „dincolo”. Nu vreau și nu vreau...

Dacă tot am început să-mi exprim nemulțumirea pe  Facebook , de ce să nu o fac și aici, și peste tot. Să țip în gura mare, poate așa mă aude și pe mine cineva. Știam eu că pe Facebook sunt tot felul de porcării care nu trebuie luate în seamă. Le vezi, te miri și treci mai departe. Dar cum să treci când îți sare în ochi prostia mare cât calul?

Cea mai terifiantă amintire a mea astăzi împlinește 8 ani. „Au trecut 8 ani de la ape” , așa spune mereu mamaia. „Aaaa...asta a fost înainte de ape” . „Apele” au devenit un fel de unitate de măsură a timpului: dacă e înainte de ape, e vechi, dacă e după ape e cât de cât mai recent. Ce sunt apele, totuși?

Sunt de aproximativ 8 luni în Timișoara și abia acum mi-am dat seama că orașul ăsta m-a învățat atâtea într-un timp relativ scurt.  Timișoara mi-e așa de dragă. Dragă tare. Nu credam că mă voi îndrăgosti așa de tare de ea. În primele mele zile în orașul ăsta vestic nu eram deloc, dar deloc , impresionată de el. Mi se părea nici prea mare nici prea mic. Mi se părea un oraș deloc deosebit . Dar timpul a trecut și Timișoara a început să-mi dea fel de fel de lecții.

Pentru că tot e Paștele încep prina vă spune Hristos a Înviat! Cum se întâmplă de fiecare dată când e o sărbătoare din asta mare, se întâmplă lucruri care trebuie scrise pe blog. Desigur că așa s-a întâmplat și acum.

În ultima perioadă nu am mai făcut lucruri foarte interesante, care sa merite împărtășite cu voi. Ăsta e motivul pentru care nu am mai scris nimic de ceva vreme. În schimb, weekend-ul trecut (26-28 aprilie) s-a petrecut un super eveniment. A avut loc ce-a de-a 3a ediție a Banat Model United Nations.

Până acum v-am tot povestit despre filme și cărți care mi-au plăcut, dar niciodată nu cred că v-am spus despre serialele mele de suflet. Nu mă pot lăuda că am văzut foarte multe, dar toate pe care le-am văzut mi-au intrat la suflet.

Hai să creștem mari! Hai să ne luăm zborul... Vrem asta? Nu. Nu vrem asta. Eu nu vreau. Simt cum cresc, cum mă schimb. Mă uit în oglindă și nu mă recunosc. Nu mai sunt „eul” care îl cunoșteam atât de bine. Nu mai sunt eul care striga la geam „mama, aruncă-mi 5 mii să-mi iau pufuleți”. Acum sunt eul care se întâlnește la o cafea cu foste colege și discută despre logodne, nunți și alte planuri mărețe de viitor. Când au trecut anii? Cum au trecut? Unde se duc? Unde s-a dus copilăria mea?

Postarea asta probabil îmi va atrage unele antipatii dar nu am de gând să mă ascund dupa deget și să mă lingușesc mâine pe lângă vreo prietenă să o întreb „Ce ai primit de Sfântul Valentin?”. Niciodată n-am făcut asta și nici n-am de gând să o fac. De ce? Păi...

Acum când sesiunea bate la ușă, ca orice om speriat m-am dus să aprind o lumânare la biserică. Nu am fugit la mami, nu m-am plans, nu m-am panicat, ci pur și simplu m-am dus la biserică. Cu rușine recunosc că a fost prima dată când am intrat în Catedrala Mitropolitană din Timișoara. Sunt aici de aproape 3 luni, dar am tot amânat, spre rușinea mea, mersul la biserică. Dar am reușit să ajung azi și ma simt foarte bine că am făcut asta. Măreția catedralei m-a lăsat fără cuvinte. Am intrat și m-am simțit atât de mică în comparație cu ceea ce se desfășura în fața mea. Un lucru, însă, pot spune că m-a... scârbit.

Toate se schimbă, toate trec. A venit noul an așa de repede că nici n-am avut timp să-mi dau seama. Încă nu realizez cum au putut să treacă bacul, vara, înscrierea la facultate, sfârșitul lumii, Crăciunul, acum și Revelionul. Deja suntem în 2013 !! Mă simt așa de bătrână când mă gândesc... Trebuia să se sfârșească lumea asta de atâtea ori, dar n-a facut-o. În 2000, in 6.06.2006, in 21.12.2012. Am trecut nu de un sfârșit, ci de trei! În cei 20 de ani ai mei am făcut multe lucruri bune sau mai puțin bune, dar niciodată nu m-am gândit să-mi fac o listă cu dorințe la început de an. Desigur că mereu îmi făceam planuri și speranțe dar erau doar în capul meu. Anul ăsta, pentru că nu mi-am dorit nimic la ora 00.00 la trecerea dintre ani, m-am gândit să-mi fac o listă întreagă cu dorințe și să nu mă mai limitez la una singură. Așa că am ajuns la următoarele: