Tropote de gânduri...

Luna d e c e m b r i e . Luna moșilor: Moș Nicolae și Moș Crăciun pentru unii, alți moși cu conturi grase în bănci pentru altele. Ideea e că-s moși. Peste tot. Pe străzi, pe afișe, prin magazine, la TV. Peste tot e plin de moși. În fiecare an, perioada asta e cu două tăișuri pentru mine. Niciodată nu sunt sigură dacă mă bucur sau nu că a venit. Am momente când sunt super entuziasmată că vin sărbătorile , se apropie Crăciunul și Anul Nou , dar am momente când mă enervează pur și simplu. Probabil sunt instabilă psihic sau ceva, dar nu mă pot hotărî niciodată.

Îmi este dor de tine. Îmi lipsești. Te vreau lângă mine pentru că fără tine-i greu. E greu și doare să nu fi aici cu mine. Te-aș vrea în brațele mele pentru eternitate. În fiecare minut. În fiecare secundă. De-aș primi câte un minut pentru fiecare dată când am spus asta, probabil că aș fi nemuritoare. Dar oare ce înseamnă dorul? Te-ai întrebat vreodată? Eu da. Și mi-am dat seama că dorul e atunci când...

Trăim în era tehnologiei și a vitezei. Așa obișnuia să spună diriginta mea din generală. Sunt total conștientă de treaba asta și m-am adaptat destul de bine, zic eu. Nu țin laptopul pe post de mobilă în casă, am un telefon care se crede șmart, dar nu-i deloc așa. Na, mă învârt destul de bine printre ecrane, butoane și chestii de genul. Mândră-s de mine că știu să instalez un Windows sau să gâdil imagini în Photoshop.Tare mândră! Nu că m-aș lăuda sau ceva. Dar știți și voi că tineretul se mulează ușor după tendințe și tehnologia asta nu prea i-a dat de bătăi de cap. Ba din contră. Dar ce ne facem cu generația născută cu câteva decenii înainte de '89?

În ultimul timp toată lumea îmi zice că sunt bătrână și că m-am ramolit. Câteodată îi cred, alteori nu. Cum să-mi zică mi-e că-s bătrână când eu încă mă joc și mă prostesc exact ca un copil de 5 ani. Maxim.

Luna noiembrie se îndreaptă încetișor spre sfârșit. Se duce la culcare lăsând loc sfârșitului. Sfârșitului de an, desigur. Sfârșitul lumii l-am trăit de prea multe ori până acum ca se ne mai pese de el: 2000, 6.06.2006, 2012. Dar se pare că avem în noi sânge Bruce Willis. Ne merităm rolurile într-un mini Die Hard. Dar până să ajungem la sfârșitul anului, am trecut printr-un sfârșit. Sfârșitul „-escu” . S-au încheiat alegerile și din 16 noiembrie ne mândrim (sau nu) cu un nou președinte.

Am 22 de ani și-un zambet. Un zambet și-un șnițel. 22 de ani și după cum am mai spus și  aici  o relație de 5 ani și două șnițele, ca să zic așa. Ori sunt eu prea bătrână ori sunt nebună că nu mai plâng la filme siropoase. Acum ceva timp consumam un bax de șervețele și mi se oprea de două ori respirația din cauza plânsului în timp ce mă uitam la filme de dragoste, siropoase și dramatice. Acum de multe ori îmi dau ochii peste cap când văd câte o secvență de-aia la care altă dată aș fi fleoșcăit perna de lacrimi. Poate a murit romantismul din mine... poate e altceva, dar nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Luna noiembrie e luna mea. De la cap la coadă.  Începe cu ziua mea și se termină cu onomastica mea.  Dacă m-aș lua după unii ar însemna că ar trebui să o țin într-o beție și-ntr-un bairam toată luna. Ah, și ce m-aș lua după ei dacă aș dispune de fondurile necesare. Dar cum sunt studentă săracă, mă mulțumesc cu vinul trimis de tataia și cu sarmalele de la mama și mai beau o cană de ceai în timp ce-mi arunc ochii pe fereastră și uite ce paranghelie fac! Niciodată nu mi-au plăcut anotimpurile reci. Nici toamna nici iarna, cu toate că-s născută toamna și cică ar trebui să-mi placă și să iubesc anotimpul ăsta... dar iată că nu-i așa. În ultimii ani, totuși, lucrurile au început să se schimbe.

Toamna asta s-a instalat extrem de repede. Ieri purtam tricouri azi am primit pachetul de acasă plin cu zacuscă, geci groase, paltoane și căciuli. Deja a venit luna noiembrie și parcă văd că imediat zboară și vine Crăciunul. Perioada asta a fost una destul de plină, ca sa zic așa. 

Trăiesc într-o lume în care am ajuns să-mi  fie frică să mai cumpăr lucruri. Fie că e vorba despre produse alimentare, produse cosmetice sau orice altceva. Peste tot ne sunt prezentate efectele nocive ale diferitelor substanțe aflate în produsele pe care ni le dorim. Carnea de pui are gripă aviară, laptele e infectat cu nu știu ce bacterie. Să nu mai spun de produsele cosmetice pe care încerc să le aleg cu foarte mare grijă pentru cu nu vreau să ajung să-mi distrug fața dintr-o neatenție.

Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.  Cu cât cresc și văd atâtea lucruri, îmi dau seama că cine a zis vorbele astea nu le-a zis degeaba. Nu știu cum stă treaba cu câinii, dar despre proștii care nu pot dormi de grija pe care le-o poartă altora am o părere și țin să o fac publică.

Uitându-se la cer îi spune: - Oare de ce sunt atâtea stele? Care e rostul lor? Dar luna? Ce-i cu bucata aia mare de cașcaval? E pusă pe pătura asta înstelată doar ca să mi se facă mie foame din cauza ei? Cât e de copilăroasă... și-a păstrat mereu sufletul tânăr cu toate că anii au trecut peste ea, peste chipul ei. Sufletul ei a fost mereu protejat de trecerea anilor. Parcă timpul a evitat să îi atingă sufletul. Oare ce vrajă puternică l-a protejat în tot acest timp?

”The time you enjoy wasting is not wasted time.” Perfect adevărat. Și eu pierd muuult timp online, uneori cu rost, alteori fără, dar de fiecare dată încerc să descopăr ceva nou care să mă ajute într-un fel sau altul. Și uite așa din click în click, din scroll în scroll am dat peste Deby.ro . Nu știu cum, dar mă bucur enorm că am găsit acest blog.

Discuțiile despre credință, religie, Dumnezeu, rugăciune, ș.a.m.d. sunt vechi de când lumea și se va discuta mult și bine pe temele acestea. Mereu se vor găsi Ion și Gheorghe la crâșma din sat și vor bea un pahar de pălincă în timp ce discută despre Leanța care merge ca nebuna la biserică sau despre Săftica, femeia care nu i-a făcut nici măcar o pomană lu' bărbatu-său răposat. Mereu se va găsi o mamaie cu frica lui Dumnezeu care încearcă să-și convingă nepoata să se mărite ca să nu mai trăiască în păcat cu iubitul ei.

Acum câteva zile vorbeam despre venirea toamnei și ziceam că nu înteleg toată agitația asta. Nu sunt așa de afectată de această schimbare de anotimp pentru că n-am avut parte de vară. Doar de 4 zile, doamna toamnă și-a făcut apariția în calendar și deja afară e trist și mohorât și plouă. Ce bine s-ar simți Bacovia într-un astfel de peisaj. Dar nu pot să neg și să spun că mie îmi displace. Mă relaxează vremea asta și-mi dă energia aia de care am nevoie pentru a-mi pune gândurile cap la cap. Așa m-a lovit azi inspirația să încep să scriu...

Toată lumea se agită pe Facebook că vezi-Doamne a venit toamna. Nu știu de ce se face o așa mare dramă din asta, pentru că oricum 2014 nu ne-a oferit o vară. Am avut o combinație de toamnă cu primăvară și vreo 2-3 zile cu grade +30. Da, calendaristic e toamnă. So what? Începe lume să se agite să bage borcane cu gem și murături în cămară. Copiluții sunt încântați că e acea perioadă a anului în care trebuie să cumpere rechizite. Și ce-mi mai plăcea și mie să fac asta... Agitație și iar agitație.

O vorbă din bătrâni zice că: dar din dar se face Rai   sau cam așa ceva. Nu știu dacă e în totalitate adevărat, dar mie așa-mi place să cred. Mulți zic despre mine că sunt rea și zgârcită (dar voi să nu-i băgați în seamă), dar de fapt iubesc să fac cadouri. Îmi place să fac daruri oamenilor dragi din jurul meu care simt că merită asta. Foarte rar mi se întâmplă să ofer cadouri din obligație. De obicei dacă văd un lucru care îmi amintește de X sau de Y, îl cumpăr și i-l ofer cadou așa random, fără vreun motiv. 

Având în vedere că Iubitul a plecat din nou la muncă și m-a lăsat singură cu „vara mea” am început să îmi umplu timpul cu tot felul de activități. Pe lângă citit, uitatul la seriale și pierdutul vremii pe Tumblr sau brambura prin oraș am început să urmăresc fel de fel de canale de vlogging pe YouTube. Pot spune că sunt unele mai interesante ca altele, dar și unele mai stupide ca altele.

Ce bine că mai ies și eu în lume, că uite așa îmi găsesc subiecte de dezbătut pe blog. O discuție ici, o privire aruncată dincolo și uite așa îmi dau seama că vecinu are o capră mai neagră decât a mea. Știți deja că eu sunt o persoană destul de naționalistă. Nu arunc cu pietre în capul românilor decât atunci când merită. Da, suntem un popor frumos cu o țară minunată. Problema noastră e că ne lăsăm conduși de oamenii nepotriviți și ne complacem în niște situații din care ar trebui să ne zbatem să ieșim. Dar, na, noi suntem neamul lui „Laaaas' că-i bine și-așa rău”. Suntem așa cum suntem, asta e. Dar în micuța mea excursie am observat niște lucruri nu tocmai roz în legătură cu englezii. Nu zic c-am fi noi nu știu ce genii, dar totuși...

Tot anul mi-l petrec făcânu-mi planuri și punând țara la cale. Dar ce zic eu „țara”? Când încep să fac planuri, apăi fac, și toată lumea trebuie să se învârtă în direcția în care vreau eu. Și fac liste și scheme și schițe și iar liste și… de cele mai multe ori le fac degeaba. Mda, cam așa-i mai tot timpul… Dar asta nu mă oprește să tot planific și să mă agit ca mai apoi să fiu dezamăgită și să plâng și să mă plâng, dar așa-s eu.  Evident că și pentru vara asta am avut pusă la punct o listă de genul:  ”to do”. Vara e imediat pe sfârșite și lista mea nu prea are tăieturi pe ea. Un singur lucru am reușit să-l fac până acum și sunt extrem de fericită din acest motiv.

Acum ceva timp am promis pe pagina de Facebook a blogului că voi scrie despre un proiect foarte drăguț al unor domnișoare studente la Cluj. Îmi cer scuze că am uitat și abia acum mi-am amintit, dar better late than never , nu-i așa? Păi să vă zic despre ce e vorba...

Ținând cont de faptul că azi am scăpat de examen mi-am permis, în sfârșit, să atârn aiurea fără să mă mustre conștiința. Așa că după ce am ieșit de la examen am băut o limonadă cu  Portocala , apoi m-am trântit în pat și am citit, am pierdut vremea pe tumblr, m-am uitat pe pereți... am făcut ce-a vrut mușchiul meu, ca să zic așa. Spre seară am văzut că  Deea  a postat din nou pe  blog . Povești din excursia ei la Paris...

Studenția te învață lucruri noi și folositoare. Așa am învățat eu să citesc orice altceva în afară de bibliografiile pentru examene, să îmi downloadez cărți audio și să le ascult pe drum și așa am învățat ce înseamnă dependența…

„Ochii sunt oglinda sufletului.” Și ce suflet mare are … Privirea senină și verde îi pătrunde până în adâncul sufletulului. Din prima clipă când a cunoscut-o a simțit că ochii aceia nu-i va putea uita. Ea clipește repede și zâmbește. În obraji îi apre o nunanță de roz pal. Petale de trandafiri…

„Moartea era dulce, mirosea a vin și o mângâia pe păr.”   – Veronika se hotărăște să moară – Paulo Coelho Stau în brațele tale, privindu-te în timp ce îmi zâmbești, mă mângâi pe păr și-mi spui că totul va fi bine și că ne vom revedea curând. Și eu adorm cu imaginea ta întipărită în ultimul meu gând. Ultima mea suflare contopindu-se cu a ta. Buzele tale sărutându-mi buzele care încă sunt calde… apoi pe nas, așa cum o făceai mereu. Apoi îmi săruți ușor pleoapele închise pe vecie. O lacrimă de-a ta se prelinge pe obrazul meu rece și brăzdat de riduri. Îmi spui că mă iubești și mă strângi și mai tare în brațe știind că e ultima oară când o vei face… Pe chipul meu rece parcă ridurile din jurul gurii s-au ridicat într-un zâmbet… ultimul zâmbet. Sau poate doar ți se pare.  Pacea cuprinde sufletul meu. Mă înalț spre cer și te văd plângând. - Te iubesc, iubitule și-ți jur că în toate celelalte vieți, dacă există așa ceva, voi fi tot a ta. Îți mulțumesc că mi-ai făcut viața f...

În ultimul timp am început să nu mă mai satur de citit. Aș citi în continuu doar că timpul începe să nu mai fie de partea mea. Noroc cu bibliotecile că mai pot împrumuta și eu câte o carte, pentru că viața de student nu prea-mi permite să-mi cumpăr toate cărțile pe care mi le doresc. Așa că împrumut de ici-colo tot ce prind. Să nu mai spun cât de mult îmi place să primesc cărți. Particip la toate concursurile care îmi oferă o șansă cât de mică să primesc o carte. În acest sens, mare mi-a fost rânjetul pe față când am văzut provocarea celor de la Libris.ro .

Am 21 de ani și încerc să-mi explic de ce abia nu de mult am descoperit cititul ca fiind o pasiune. Oare de ce cât am fost copil nu m-au atras cărțile? De fapt, mint dacă spun că nu îmi plăceau cărțile... nu îmi placea să le citesc. Îmi plăcea să le cumpăr, să le primesc, să le am, dar niciodată nu le citeam. Poate n-a avut cine să mă îndrume în direcția asta, dar totuși principala cauză sunt eu! Eu sunt de vină pentru cu n-am citit mai mult...

Ce frumos e la noi, la români! Lumea zice că e grea viața în România. Oare așa să fie? Nu cred că există țară în lumea asta unde să se dea mai multe zile libere decât la noi. Avem zile libere de Crăciu, de Paști, de 1 Decembrie, de Sf. Andrei, etc, etc. Libere peste libere și noi ne plângem că ne e greu.

Când nu deschid televizorul luni de zile știu eu de ce nu o fac. Sau dacă o fac îi dau drumul pe un program de muzică sau de desene animate. De ce? Pentru că acolo nu se difuzează tâmpenii și minciuni. Acolo nu încearcă nimeni să-ți bage în cap o idee care este considerată „comună”. Degeaba zic unii că internetul ne prostește, pentru că e fals. Nu internetul ne prostește ci noi alegem să îl lăsăm să facă asta. Avem de ales dintre milioane și miliarde de lucruri pe care le putem citi, le putem vedea, le putem asculta și noi alegem exact ceea ce ne dorim. Dacă cineva alege să citească tabloide pe net e strict problema lor. Asta nu înseamnă că cineva i-a obligat să facă asta...

După aproape jumătate de an în care n-am scris absolut niciun cuvânt, iată că revin. De fapt, mint când spun că n-am scris. Am scris dar recitind rândurile respective aveam impresia că nu sunt destul de „bune” pentru a putea fi împărtășite cu voi. Așa mi-am călcat în picioare ideea că „scriu pentru mine”. Se pare că degeaba scriu pentru mine, dacă nu am cu cine să împărtășesc ceea ce scriu. Anyway... iată-mă din nou aici! De ce am revenit după o perioadă așa de lungă? Ei bine...