Tropote de gânduri...

O seară de vineri. Un club. 27 de morți. Mulți răniți. Doliu național. Milioane de păreri. Prostie multă. Ăsta ar fi așa, un fel de rezumat al rezumatului, în caz că ați picat de pe Pluto acum 2 secunde și nu știți ce s-a întâmplat noaptea trecută în clubul Colectiv din București. Oamenii s-au dus acolo să se simtă bine, să bea un pahar, să dea un pic din cap pe muzică. Cele 27 de persoane ar fi trebuit să se ducă acasă în 4 labe, nu între 4 scânduri. S-au dus acolo și probabil ultima lor grijă era faptul dacă o să găsească sau nu un taxi liber când vor pleaca de acolo. Aparent au găsit unul... spre Rai.

Scriu pe amărtu' ăsta de blog de 6 ani și mereu am scris pentru mine. În primul rând pentru mine. Mi-am lăsat gândurile să tropăie pe pagini de word din multe motive: de fericire, de supărare, de nervi, de frustrare și din cine știe ce alte cauze... Îmi crește un pic sufletul meu mic și negru în momentul în care cineva vine și-mi zice „Îmi place cum scrii. Mă regăsesc și eu în unele chestii de pe-acolo.”  Mi se zugrăvește instant un zâmbet tâmp pe față și nu-s în stare să zic: Vai, merci! Feedback-ul e bun. Oricum ar fi el: pozitiv sau negativ. Ideea e să vorbească lumea despre tine, E ca-n presă: nu contează CE se scrie despre tine. Important e SĂ SE SCRIE.  Eh, cam așa e și cu feedback-ul pentru mine. Iubesc critica. Mai ales pe cea constructivă. Sunt deschisă la sugestii și comentarii și le accept cu același zâmbet tâmp chiar și pe cele... mai puțin dulci. Dar aseară am pățit o chestie pe care o s-o țin minte toată viața.

Azi sunt fericită pentru că mi-am băut cafeaua lângă un suflet mic și cald. În sfrșit mi s-a îndeplinit o dorință pe care o aveam de când mă știu. Știți voi că se zice că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul se agită în așa fel încât să-ți facă ție pe plac? Ei bine, cam așa a fost. Ținând cont de faptul că se apropie ziua mea, am hotărât că-mi doresc o pisică neagră și că ăsta ar fi cadoul perfect. Tot ce-am făcut a fost să-mi exprim această dorință în fața persoanei potrivite și iată că s-a împlinit.

În ultimul timp, simt că mă inspiră tot mai multe lucruri. Ieri treceam cu troleul pe lângă penitenciar (da, în Timișoara, pușcăria e în mijlocul orașului dacă nu știați asta) și am văzut un stol de ciori zburând peste gardurile înalte ale acestuia. M-au dus cu gândul la contradicția dintre ceea ce înseamnă penitenciarul și libertatea păsărilor respective. Am vrut să scriu despre asta, dar am scris doar în capul meu. N-a mai ajuns pe hârtie. Mă inspiră multe: toamna, copiii, zâmbetele. Dar azi m-a inspirat altceva să scriu. De fapt, e vorba despre un interviu pe care l-am văzut pe Youtube și de la care voi porni să-mi aștern niște gânduri pe hârtie... electronică.

Fetelor, și mamele voaste au o problemă cu faptul că voi nu vă măritați? Doinița suferă din cauza asta și are impresia că o să mor fără să se lege nimeni la cap cu mine. Din toată treaba asta rezultă faptul că-s eu atât de bătută-n cap încât nici maică-mea nu crede că mă va suporta cineva vreodată. Am și eu o vârstă și ar trebui să mă gândesc mai serios la toată treaba asta, nu? Am terminat facultatea, mi-am găsit un job simpatic , și ar cam fi cazul să mă pun pe treburi mai serioase. Oh... de-ar știi Doinița cât de departe e gândul ăsta cu măritișul...

Să ai grijă de tine, pentru că nu are nimeni altcineva . Asta mi-a spus cineva aseara printr-un mesaj. Mi-a luat-o mintea la vale puțin când am citit. Mi-am dat seama că exact ăsta e adevărul și m-a lovit cumva realitatea peste ochi. Sunt genul de persoană foarte sufletistă care se implică 100% în tot ceea ce face. Îmi pun sufletul pe tavă și ofer tot ce-am de oferit fără să mă gândesc la consecințe. Și greșesc. Ar trebui să dozez un pic ceea ce am de oferit. Dau totul și eu rămân fără nimic. De mine cine are grijă?

De când m-am mutat în chirie în capătul lumii  sunt nevoită să circul zilnic cu troleul până la birou și înapoi. De fapt oriunde m-aș duce mă duc cu troleul, ca o săracă. N-am benzină. Nici mașină. Nici iubit cu mașină. Nici prieteni cu mașină. Știți voi că cine se aseamănă se adună. Suntem o gașcă de săraci. Unii mai au biciclete. Alții nici măcar pe alea. Și așa, în ficare dimineață începe aventura cu RATT-ul. Cel mai frumos e când ești pe tocuri (ca o lady adevărată care se respectă) și trebuie să faci eforturi enorme să te ții de-o bară în timp ce încerci să nu-ți rupi gâtul sau să nu pleznești vreo babă care se împinge în tine.

Știu că sunt o carte deschisă. Până și coperta mi-e transparentă. Undeva pe prima pagină stă scris un titlu vag. Nu știu cum mă numesc atunci când sunt lângă tine. Sunt deschisă spre tine și spre orice. Spre viitor. Sunt o carte neterminată. Autor mi-e mama. M-a început în 1992 și m-a lăsat așa. M-a predat lumii. Și lumea a început să mă scrie. Uneori am fost scrisă cu zâmbete, cu hohote de râs. Alteori în loc de peniță delicată de stilou a fost folosită lama. Sau cuiul. Și-a durut. Au fost cuvinte scrise cu lacrimi în mine. Lacrimi și suspine. Uneori și urlete. Țipete interioare. Le-am auzit doar eu. Paginile mele s-au scris timp de 22 de ani într-un mod natural și normal. An de an. Nimic special. Un zâmbet, o lacrimă, un hohot de râs, o spaimă, o bucurie apoi un suspin. Apoi ai apărut Tu.

Azi îmi permit să visez cu ochii pe jumătate deschiși. Spun pe jumătate  pentru că e ora nouă jumae și deja mi-e somn și pentru că am băut niște licori cu câteva grade în plus care mi-au ajuns acolo unde trebuie. În suflet. Azi visez despre bărbatul vieții mele. În ce-am scris până acum l-ați mai întâlnit voi într-o formă sau alta. N-o să vă spun despre cum arată sau ce știe să facă... pentru că nici eu nu știu. Fluturii din stomacul meu se agită pentru cineva în momentul de față, dar asta e altă poveste. Azi vă zic despre cum cred eu că o să fie viața mea cu el. El, cel care va fi acolo în cele mai potrivite momente. Care va apărea exact atunci când trebuie și care n-o să dispară niciodată. Poate l-am cunoscut deja. Poate am dormit deja în brațele lui, dar n-am de unde să știu dacă el the boy who lived.  Nu știu de unde mi-a venit referirea asta la Harry Potter. Poate de la bere. Sau de la vin...