Tropote de gânduri...

Căldură mare, mon cher! Mare e puțin spus. E cald de se scurge vlaga din tine. Cade celulita de pe fund stând în stație și așteptând troleul. Așa de cald e. E cald de nu e aer. N-am ce respira. Ziua e cald, noaptea e cald. E cald și pace. Medicii cică recomandă să bei băuturi calde și să faci dușuri fierbinți că cică asta ajută la circulația sângelui și la menținerea temperaturii corpului. Îi cred pe cuvânt, dar să bea ei ciocolată caldă pe 40 de grade. Serios acuma. O bere rece... mmm... direct pe suflet te unge. Dar cică nu e bun alcoolul pe căldura asta că ți se urcă la mansardă și nu prea-i bine. Și atunci ce facem? Ne topim și gata?

În ultimul timp mi-e plin Facebook-ul de poze de la cursuri festive. Văd studenți pășind pragul spre a fi „foști studenți”, pragul spre viață. Văd zâmbete. Văd lacrimi de fericire. Văd cuvinte pline de mândire de la părinți care nu au avut ocazia să trăiască aceleași emoții dar le trăiesc prin prisma copiilor lor. Mi-e drag să le văd pe toate și toată treaba asta mă face să mă gândesc la mine, la faptul că a trecut un an de când eram și eu așa. Pe data de 3 iunie s-a împlinit un an de la cursul meu festiv. Un an de când am terminat facultatea. Un an de când sunt om mare cu acte-n regulă. Un an de când am devenit „fostă studentă” a Universității de Vest.

Azi e despre copii. Ce înseamnă a fi copil? Cine stabilește granițele copilăriei? Când începe și când se termină copilăria? Eu cred că e infinită. Nu are început și nici sfârșit. Depinde doar de noi. Din punctul meu de vedere copilăria începe o dată cu primele amintiri care ne rămân în minte. Nu am amintiri de când eram bebeluș deci nici măcar nu știu dacă am existat. Mama așa zice, c-aș fi început să exist prin '92. Mi-a arătat și poze c-un copil care cică aș fi eu. Eu nu țin minte dar o cred pe cuvânt pentru că-i mama, de-aia.