În ultimele zile am citit zeci de articole. Aproape toate despre #colectiv. Nu mă pot opri. Am intrat chiar și pe Mediafax ca să văd ultimele știri. Și eu nu fac chestia asta. Sunt un om nașpa și nu prea citesc știri, nu mă uit la știri. Și mai sunt și licențiată în comunicare și-ar trebui să mănânc media pe pâine, dar... Dar printre articolele astea triste și chiar macabre, am găsit, habar n-am cum, articolul ăsta . I-a dat cineva share, dar nu-mi amintesc cine. L-am citit și-am plâns. La birou. Mi-au dat lacrimile, la propriu, dar a trebuit să mă abțin că eram la lucru. Altfel aș fi plâns în hohote. Mai mult ca sigur. Dacă aveți răbdare să citiți până la final articolul respectiv (e destul de lung) o să vedeți că e vorba despre închiderea Minei Petrila din Valea Jiului. Sunt cuvinte ale minerilor care parcă sunt scrise cu cărbune ud. Udat de lacrimi. M-a atins exact la una din corzile mele sensibile care e destul de greu accesibilă: tata ! Greu mă atinge ceva în zona aia.....
