Mulțumesc, Timișoara!

Sunt de aproximativ 8 luni în Timișoara și abia acum mi-am dat seama că orașul ăsta m-a învățat atâtea într-un timp relativ scurt. Timișoara mi-e așa de dragă. Dragă tare. Nu credam că mă voi îndrăgosti așa de tare de ea. În primele mele zile în orașul ăsta vestic nu eram deloc, dar deloc, impresionată de el. Mi se părea nici prea mare nici prea mic. Mi se părea un oraș deloc deosebit. Dar timpul a trecut și Timișoara a început să-mi dea fel de fel de lecții.

În primul rând, Timișoara mi-a arătat că are niște locuitori foarte calzi și primitori. Ăsta a fost primul lucru pe care l-am observat în ceea ce privește Timișoara. Mi-am dat seama de asta în momentele în care mă rătăceam și greșeam troleul sau când nu găseam vreo stradă anume. Oamenii nu se uitau urât, nu mă ignorau, ci îmi răspundeau cum știau ei mai bine. Același lucru nu-l pot spune despre bucureșteni, de exemplu... dar asta este altă poveste.

În al doilea rând Timișoara mi-a arătat că e frumoasă și mare. Mi-a demonstrat că nu e un oraș banal așa cum îl consideram eu. Cu timpul am început să umblu pe străduțe micuțe și întortochiate. Am ajuns în locuri care nu credeam că pot face parte dintr-un oraș. Cel mai concludent exemplu este strada pe care stau eu. Un cartier întreg cu căsuțe parcă desprinse din filme. Mă simt ca în vacanță mereu. Timișoara știe să facă un mix delicios de rural și urban. Nicăieri n-am mai văzut asta. Mi se pare superb echilibrul acesta dintre două lumi total diferite.

Apoi orașul meu drag a început să-mi arate parcuri. Parcuri mari și verzi. Oaze de verdeață în mijlocul orașului. Aș putea să le numesc chiar pădurici. Copaci, iarbă, apă... superb! Mor după Parcul Copiilor. M-aș muta acolo. Aș sta 24/24 trântită pe o bancă să mă uit la copiii care se joacă. Să-i văd cât sunt de timizi în fața clovnului care modelează lebede roz și fluturași din baloane. Parcul ăsta mă face să-mi doresc să fiu din nou mică. Să mă nasc în Timișoara. Să mă aducă mama și pe mine să mă dau în bărcuțe și să mă dea huța în hamac și nu în hintă ca pe vremea mea. Dar asta nu posibil. Așa că nu pot decât să-mi doresc ca viitori mei copii să vină la mine să-mi spună: „Mami, dacă pap tot mergem să ne dăm în hamac?”. 

Și printre cele mai frumoase lucruri timișorene mi se pare Bega. O fi ea murdară ici-colo dar mi se pare supebă. Cu toate că trotuarele de pe malul ei nu sun tocmai netede sunt perfecte pentru plimbări. Plimbări lungi. Plimbări interminabile. De pe un mal pe celălalt. De pe o bancă pe alta... așa m-aș muta în continuu. Nu știu de ce dar mă liniștește și-mi dă o stare de bine. Apa asta mă face să mă gândesc la lucruri frumoase. Mă face fericită într-un mod pe care nu-l pot explica.

Pe lângă frumusețile ei, Timișoara mi-a dat o lecție a maturității. Timișoara a fost profesoara care mi-a corectat examenul de maturitate. Aici am învățat să fiu singură. Aici am învățat să mă descurc departe de orice persoană dragă. Aici am învățat să trăiesc singură, ca un om mare. Timișoara mi-a arătat un demo al vieții de adult. 

Și nu în ultimul rând, Timișoara m-a învățat să-mi iubesc orașul natal. Nu știu de ce, dar așa e. De când sunt în Timișoara, parcă și Petroșaniul mi se pare superb. Până acum vreo 3-4 ani nu prea aveam cuvinte de laudă la adresa orășelului meu de munte. Dar acum...oricând prind ocazia spun câte un cuvânt de laudă despre ceea ce înseamnă Petroșani. Încerc să îi fac pe oameni să înțeleagă că Petroșani nu înseamnă doar mine, sărăcie și cărbune. Petroșani înseamnă și oameni buni, frumoși. Petroșani e casa mea. Petroșani e familia mea. 

În final nu pot să spun decât următorul lucru: Mulțumesc, Timișoara! Am venit la tine studentă. Sper să plec cel puțin pensionară!