Tropote de gânduri...

Simt nevoia sa încep cu versurile astea: Timp... încotro mergi? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi? Cum... poți într-o zi... Să schimbi în oameni mari... Niște copii? Sunt convinsă că știți versurile și ați plâns și voi la banchetul de terminare a școlii în timp ce auzeați melodia asta. Mie și acum îmi dă fiori și mă lasă cu o oarecare emoție de fiecare dată când o ascult. Clar, versurile astea îmi aduc aminte de perioada liceului, dar mai ales de banchetul unde plângeam toți cu muci și sughițuri când am auzit piesa asta. Un alt lucru care mi-a adus aminte de perioada liceului a fost Facebook-ul. E aplicația aia (sau ce-o fi ea) care îți arată ce făceai exact în ziua respectivă în anii trecuți. Mie îmi place la nebunie chestia asta și în fiecare zi sunt cu ochii pe ea să văd pe unde-mi umblau felinarele acum câțiva ani. Așa se face că pe data de 8 iule am intrat să văd ce prostii postam anul trecut pe vremea asta. Dar tare drag mi-a fost să scrolluiesc un pic pe acolo și să văd...

Încep să îmi intru în rolul de gospodină. Am terminat cu mutatul, curățenia și toată nebunia din ultima vreme. Am timp pentru mine. Am timp pentru noi . Și ce aș putea face cu atâta timp liber? Mai citesc o carte, mai arunc un ochi pe interneți ... Zilele astea am avut timp să gătesc ceva și, mai ales, am avut chef să fac asta, așa că am făcut o tocăniță de cartofi că doar nu-l puteam lăsa pe Iubi cu burta goală. Am tăiat, am călit, am condimentat ca la carte. Ca la cartea din capul meu, pentru că multe din mâncărurile pe care le gătesc sunt întruchipări ale ideilor dubioase din capul meu. Și cum tăiam eu mărunt niște pătrunjel proaspăt mi-au venit în minte niște amintiri din copilărie.

În ce lume trăim? Cine suntem? Încotro mergem? În ce lume trăiiiiim, băăă? Încerc să mă adun și să leg două cuvinte să formulez o propoziție. Încerc să dau un răspuns. Caut un răspuns dar îmi e frică să-l caut prea atentă că s-ar putea să îl găsesc și să nu-mi placă deloc și o să vreau să îl schimb. Voi încerca apoi să mă mint că nu e așa, când de fapt poate e mult mai rău de atât.

Acuș se fac două luni de când n-am mai scris nimic. S-a așezat praful pe blogul ăsta de mi-e groază să mă apuc să-l șterg. În tot acest timp s-au întâmplat o grămadă de chestii care mi-au stat pe tastatură, ca să zic așa, și m-au împiedicat să scriu. Idei am avut. Zilnic. Mânuța din capul meu a scris în continuu dar n-a avut cine să le transcrie. Nu încerc să mă scuz pentru că n-am mai scris. Încerc doar să justific cumva lipsa articolelor, să înțeleagă lumea de ce e liniște pe aici.

În ultimul timp mi-e plin Facebook-ul de poze de la cursuri festive. Văd studenți pășind pragul spre a fi „foști studenți”, pragul spre viață. Văd zâmbete. Văd lacrimi de fericire. Văd cuvinte pline de mândire de la părinți care nu au avut ocazia să trăiască aceleași emoții dar le trăiesc prin prisma copiilor lor. Mi-e drag să le văd pe toate și toată treaba asta mă face să mă gândesc la mine, la faptul că a trecut un an de când eram și eu așa. Pe data de 3 iunie s-a împlinit un an de la cursul meu festiv. Un an de când am terminat facultatea. Un an de când sunt om mare cu acte-n regulă. Un an de când am devenit „fostă studentă” a Universității de Vest.

Azi e despre copii. Ce înseamnă a fi copil? Cine stabilește granițele copilăriei? Când începe și când se termină copilăria? Eu cred că e infinită. Nu are început și nici sfârșit. Depinde doar de noi. Din punctul meu de vedere copilăria începe o dată cu primele amintiri care ne rămân în minte. Nu am amintiri de când eram bebeluș deci nici măcar nu știu dacă am existat. Mama așa zice, c-aș fi început să exist prin '92. Mi-a arătat și poze c-un copil care cică aș fi eu. Eu nu țin minte dar o cred pe cuvânt pentru că-i mama, de-aia.

Printre toate chestiile dubioase pe care le urmăresc pe internet mai încerc să strecor și câte o treabă mai serioasă, să mai învăț câte ceva, să mai aud câte o păere competentă. Azi am dat din întâmplare peste o chestie despre care nu mai auzisem până acum: chestionarul lui Proust . Din câte am văzut pe Google seamănă mult cu întrebările din oracolele copilăriei, dar cică ar fi o modalitate de autocunoastere. De aproape 24 de ani încerc să mă decopăr, să mă obișnuiesc cu mine, așa că treaba asta nu poate fi decât un plus în tot procesul ăsta.

Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.

De-a lungul anilor am abordat diverse subiecte aici, pe blog. Am scris despre tot ce mi-a trecut prin cap. Fiecare gând care mi-a tropăit prin creieraș a fost dezbătut aici într-o maniera mai mult sau mai puțin serioasă. Am scris despre lucruri obișnuite, despre experiențe, sentimente, oameni, întâmplări. Am scris despre tot. Am conturi pe toate aplicațiile posibile și postez constant aproape peste tot, dar niciodată nu am abordat subiectul care urmează. Puțini sunt oamenii care o cunosc pe Oana. Oana mea. Verișoara mea mai mare care mă sună să mă întrebe ce fac, ce fac ai mei și ce am mâncat. Exact în ordinea asta vin întrebările ei și apoi încheie cu „și altceva?”  Discuție scurtă, clară și concisă. Nici mai mult nici mai puțin.

Dup-atâta frig și ceață, iar se-arată soarele. De azi nu ne mai îngheață nasul și picioarele. A venit primăvara și am decis că-mi las să se dezgețe tot: nasul, picioarele, sufletul. Singurul lucru care-mi rămâne înghețat va fi zâmbetul. Înghețat pe mutra mea de copil cretin. Sufletul ăla mic și negru al meu are voie în sfârșit să se dezmorțească, să se întindă un pic și să se deschidă. A stat o jumătate de an sub o plapumă grea și rece care nu l-a încălzit deloc așa că soarele  ăsta de primăvară îi va face bine. 

Astăzi mi-am dat seama de ce am devenit eu, într-un fel sau altul, dependentă de oameni. Până acum îmi era indiferent dacă stăteam 3 zile singură în casă, sau dacă mă căuta cineva sau nu... Sunt un om rău, rece, fără suflet... cine să vrea să-și petreacă timpul lângă o persoană de genul acesta? Eh, în ultimul timp s-au cam schimbat lucrurile și am început să simt un junghi în locul unde alții au o inimă. Simt junghiul de fiecare dată când rămân singură acasă. Mă rog, cu Petrică, dar el nu se pune. Eu vorbesc cu el și el miaună. Nu prea mă ajută. Crazy cat lady, I know!

Unde s-a dus 2015? Când a venit și când a trecut? Am clipit o singură data și gata a fost. Un an atât de plin încât mi-a luat o lună să îmi organizez gândurile și să le trec frumos pe foaie. Oricum nu sunt sigură că pot cuprinde tot în niște pagini amărâte. De fapt sunt sigură că nu pot, dar încerc să fac un rezumat al rezumatului. Un an frumos, plin. Plin de zâmbete, lacrimi, prostii și oameni noi. Un an în care am învățat mai multe lecții decât în toți ceilalți adunați la un loc. 2015 m-a ajutat să cresc. Să devin om. Să văd că viața nu-i chiar roz și să-mi demonstreze că nici n-aș vrea să fie, pentru că e frumoasă așa cum e. Colorată în 100 de culori...

Trăim într-o lume în care esența lucrurilor se pierde din ce în ce mai mult. Se judecă mult și se aruncă cu pietre extrem de des. Se spune că prima impresie contează și că într-o conversație cu o persoană nouă primele 30 de secunde sunt esențiale. În același timp am învățat că aparențele înșală . Deci până la urmă cum e? Contează prima impresie? Judecăm fiecare lucru fără a-l cunoaște în profunzime?

În ultimele zile am citit zeci de articole. Aproape toate despre #colectiv. Nu mă pot opri. Am intrat chiar și pe Mediafax ca să văd ultimele știri. Și eu nu fac chestia asta. Sunt un om nașpa și nu prea citesc știri, nu mă uit la știri. Și mai sunt și licențiată în comunicare și-ar trebui să mănânc media pe pâine, dar... Dar printre articolele astea triste și chiar macabre, am găsit, habar n-am cum, articolul  ăsta . I-a dat cineva share, dar nu-mi amintesc cine. L-am citit și-am plâns. La birou. Mi-au dat lacrimile, la propriu, dar a trebuit să mă abțin că eram la lucru. Altfel aș fi plâns în hohote. Mai mult ca sigur. Dacă aveți răbdare să citiți până la final articolul respectiv (e destul de lung) o să vedeți că e vorba despre închiderea Minei Petrila din Valea Jiului. Sunt cuvinte ale minerilor care parcă sunt scrise cu cărbune ud. Udat de lacrimi. M-a atins exact la una din corzile mele sensibile care e destul de greu accesibilă: tata ! Greu mă atinge ceva în zona aia.....

Fetelor, și mamele voaste au o problemă cu faptul că voi nu vă măritați? Doinița suferă din cauza asta și are impresia că o să mor fără să se lege nimeni la cap cu mine. Din toată treaba asta rezultă faptul că-s eu atât de bătută-n cap încât nici maică-mea nu crede că mă va suporta cineva vreodată. Am și eu o vârstă și ar trebui să mă gândesc mai serios la toată treaba asta, nu? Am terminat facultatea, mi-am găsit un job simpatic , și ar cam fi cazul să mă pun pe treburi mai serioase. Oh... de-ar știi Doinița cât de departe e gândul ăsta cu măritișul...

Să ai grijă de tine, pentru că nu are nimeni altcineva . Asta mi-a spus cineva aseara printr-un mesaj. Mi-a luat-o mintea la vale puțin când am citit. Mi-am dat seama că exact ăsta e adevărul și m-a lovit cumva realitatea peste ochi. Sunt genul de persoană foarte sufletistă care se implică 100% în tot ceea ce face. Îmi pun sufletul pe tavă și ofer tot ce-am de oferit fără să mă gândesc la consecințe. Și greșesc. Ar trebui să dozez un pic ceea ce am de oferit. Dau totul și eu rămân fără nimic. De mine cine are grijă?

Draga mea casă, dragu meu oraș, dragă Petroșani, Încep să-ți scriu printr-o mulțumire. Îți mulțumesc că ai fost acolo și că m-ai primit în brațele tale murdare de praf de cărbune încă din prima clipă când am văzut lumina zilei... lumina murdară a soarelui. Dar așa murdar cum e, ai cel mai frumos soare... Nicăieri în lumea asta nu se bucură oamenii mai tare de soare decât se bucură minerii când ies din fundul pământului . Dragă soare din Petroșani, mulțumesc că l-ai întâmpinat pe tata în fiecare zi când a ieșit din mină și că i-ai luminat calea spre casă timp de aproape 20 de ani.

A venit și momentul în care pot să respir ușurată și să mă gândesc la ce vrea mușchiul meu. Aștept momentul ăsta de 3 ani de zile și cu mai multă nerăbdare l-am așteptat anul ăsta. E un sentiment foarte aiurea să ai mereu mintea preocupată cu aceeași chestie. Să vrei să faci o mulțime de lucruri dar să te rețină acel ceva. Ceva-ul numit licență . 

Do you know that moment? Right? Nu-s eu singura nebună, nu? Mi se întâmplă des să întorc capul după bărbați pe stradă. Mă rog, e greșit spus „întorc capul” pentru că nu fac asta, la propriu, dar mă uit luuung și zâmbesc pentru că-mi place ce văd. Și ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place , nu? V-am mai zis eu că mie nu-mi plac bărbații ăia gen Ken sau bunocii  după care se topesc domnișoarele de rând. Nu am un tipar anume care-mi place deci nu vi-l pot descrie. Trebuie să aibă acel ceva care să-mi atragă mie atenția și să-mi mângâie retina. Da, în acest caz trebuie să-mi mângâie retina mea bolnavă pentru că ce are în cap nu contează pentru că oricum n-o să-l mai văd niciodată. Contează să-mi placă ceea ce văd.

De multe ori m-am gândit oare cum ar fi să fiu pasăre?  Să-mi iau zborul așa de fiecare dată când am eu chef și să mă duc încotro văd cu ochii. Câteodată mi-ar plăcea să am aripi și să zbor cu toate că mi-e frică de înălțime. Până va avansa știința până acolo încât să se inventeze transplantul de aripi de vultur, eu mă mulțumesc cu aripile primite în weekendul care tocmai a trecut. Am primit un set de aripi mari și frumoase care mi-au oferit o senzație pe care nu o pot înțelege decât eu și cu mine. Aripile mele nu m-au ridicat de la sol și nici n-am zburat peste mări și țări. Am zburat cu sufeltul și cu mintea în timp ce strângeam în brațe cel mai iubit bărbat din lume.