Tropote de gânduri...

Bună! Eu sunt Andreea. Mă mai știți? Scriam pe aici acum aproape un secol. Mi-am dat seama că mi-am făcut un obicei (prost, ce-i drept) să scriu pe blog doar în caz de dezastre naturale, evenimente naționale/internaționale mai mult sau mai puțin plăcute, și, desigur, în caz că mă lovesc de prostia omenească într-un mod agresiv și repetitiv. Așa se face că azi scriu inspirată de partea cu prostia omenească. Dragi cititori, nu am cu ce scuză să vin în fața voastră. Știu că nu am mai scris de o groază de timp, dar pur și simplu nu am simțit nevoia să-mi arunc părerile pe blog. Nu aruncați cu pietre, rogu-vă, nu mă ardeți pe rug, nu mă judecați.  Vi se pare că abuzez de termenii ăștia biblici? Stați să vedeți ce urmează.

În ce lume trăim? Cine suntem? Încotro mergem? În ce lume trăiiiiim, băăă? Încerc să mă adun și să leg două cuvinte să formulez o propoziție. Încerc să dau un răspuns. Caut un răspuns dar îmi e frică să-l caut prea atentă că s-ar putea să îl găsesc și să nu-mi placă deloc și o să vreau să îl schimb. Voi încerca apoi să mă mint că nu e așa, când de fapt poate e mult mai rău de atât.

În ultimul timp mi-e plin Facebook-ul de poze de la cursuri festive. Văd studenți pășind pragul spre a fi „foști studenți”, pragul spre viață. Văd zâmbete. Văd lacrimi de fericire. Văd cuvinte pline de mândire de la părinți care nu au avut ocazia să trăiască aceleași emoții dar le trăiesc prin prisma copiilor lor. Mi-e drag să le văd pe toate și toată treaba asta mă face să mă gândesc la mine, la faptul că a trecut un an de când eram și eu așa. Pe data de 3 iunie s-a împlinit un an de la cursul meu festiv. Un an de când am terminat facultatea. Un an de când sunt om mare cu acte-n regulă. Un an de când am devenit „fostă studentă” a Universității de Vest.

Printre toate chestiile dubioase pe care le urmăresc pe internet mai încerc să strecor și câte o treabă mai serioasă, să mai învăț câte ceva, să mai aud câte o păere competentă. Azi am dat din întâmplare peste o chestie despre care nu mai auzisem până acum: chestionarul lui Proust . Din câte am văzut pe Google seamănă mult cu întrebările din oracolele copilăriei, dar cică ar fi o modalitate de autocunoastere. De aproape 24 de ani încerc să mă decopăr, să mă obișnuiesc cu mine, așa că treaba asta nu poate fi decât un plus în tot procesul ăsta.

Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.

De-a lungul anilor am abordat diverse subiecte aici, pe blog. Am scris despre tot ce mi-a trecut prin cap. Fiecare gând care mi-a tropăit prin creieraș a fost dezbătut aici într-o maniera mai mult sau mai puțin serioasă. Am scris despre lucruri obișnuite, despre experiențe, sentimente, oameni, întâmplări. Am scris despre tot. Am conturi pe toate aplicațiile posibile și postez constant aproape peste tot, dar niciodată nu am abordat subiectul care urmează. Puțini sunt oamenii care o cunosc pe Oana. Oana mea. Verișoara mea mai mare care mă sună să mă întrebe ce fac, ce fac ai mei și ce am mâncat. Exact în ordinea asta vin întrebările ei și apoi încheie cu „și altceva?”  Discuție scurtă, clară și concisă. Nici mai mult nici mai puțin.

Trăim într-o lume în care esența lucrurilor se pierde din ce în ce mai mult. Se judecă mult și se aruncă cu pietre extrem de des. Se spune că prima impresie contează și că într-o conversație cu o persoană nouă primele 30 de secunde sunt esențiale. În același timp am învățat că aparențele înșală . Deci până la urmă cum e? Contează prima impresie? Judecăm fiecare lucru fără a-l cunoaște în profunzime?

Scriu pe amărtu' ăsta de blog de 6 ani și mereu am scris pentru mine. În primul rând pentru mine. Mi-am lăsat gândurile să tropăie pe pagini de word din multe motive: de fericire, de supărare, de nervi, de frustrare și din cine știe ce alte cauze... Îmi crește un pic sufletul meu mic și negru în momentul în care cineva vine și-mi zice „Îmi place cum scrii. Mă regăsesc și eu în unele chestii de pe-acolo.”  Mi se zugrăvește instant un zâmbet tâmp pe față și nu-s în stare să zic: Vai, merci! Feedback-ul e bun. Oricum ar fi el: pozitiv sau negativ. Ideea e să vorbească lumea despre tine, E ca-n presă: nu contează CE se scrie despre tine. Important e SĂ SE SCRIE.  Eh, cam așa e și cu feedback-ul pentru mine. Iubesc critica. Mai ales pe cea constructivă. Sunt deschisă la sugestii și comentarii și le accept cu același zâmbet tâmp chiar și pe cele... mai puțin dulci. Dar aseară am pățit o chestie pe care o s-o țin minte toată viața.

Draga mea casă, dragu meu oraș, dragă Petroșani, Încep să-ți scriu printr-o mulțumire. Îți mulțumesc că ai fost acolo și că m-ai primit în brațele tale murdare de praf de cărbune încă din prima clipă când am văzut lumina zilei... lumina murdară a soarelui. Dar așa murdar cum e, ai cel mai frumos soare... Nicăieri în lumea asta nu se bucură oamenii mai tare de soare decât se bucură minerii când ies din fundul pământului . Dragă soare din Petroșani, mulțumesc că l-ai întâmpinat pe tata în fiecare zi când a ieșit din mină și că i-ai luminat calea spre casă timp de aproape 20 de ani.

Ce frumoase sunt momentele alea când simți că ești înconjurată de oameni care-ți merită toată atenția. E așa un sentiment plăcut să simți că poți discuta ore, zile în șir cu o persoană fără să rămâneți fără subiecte de dezbătut. Iubesc oamenii cu mințile deschise spre necunoscut. Iubesc oamenii cu mințile murdare. Nu jegoase! Murdare... puțin parf ici-colo nu strică niciodată, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Iubesc să fiu înconjurată de oameni care mă fac să zâmbesc și alături de care mă pot manifesta în cel mai natural mod. Iubesc să pot bea o bere și să râgâi ca o lady adevărată în timp ce vorbesc cu omul despre... nivelul de trai din România sau despre problemele sistemului educațional din țara noastră. Treburi de oameni mari...

De multe ori m-am gândit oare cum ar fi să fiu pasăre?  Să-mi iau zborul așa de fiecare dată când am eu chef și să mă duc încotro văd cu ochii. Câteodată mi-ar plăcea să am aripi și să zbor cu toate că mi-e frică de înălțime. Până va avansa știința până acolo încât să se inventeze transplantul de aripi de vultur, eu mă mulțumesc cu aripile primite în weekendul care tocmai a trecut. Am primit un set de aripi mari și frumoase care mi-au oferit o senzație pe care nu o pot înțelege decât eu și cu mine. Aripile mele nu m-au ridicat de la sol și nici n-am zburat peste mări și țări. Am zburat cu sufeltul și cu mintea în timp ce strângeam în brațe cel mai iubit bărbat din lume.

În seara asta am dat pe Facebook peste un post care m-a întors cu susul în jos. De obicei nu sunt foarte ușor impresionabilă. Am așa, o crustă destul de groasă care trebuie pătrunsă pentru a ajunge la latura mea sensibilă. Ea există acolo, în adâncuri, dar e greu de atins. Cu toate astea, un amărât de share de pe Facebook a spart crusta și a făcut-o bucățele, pireu, apoi a mâncat-o. Urâtă comparație. Să nu mai bat câmpii...

E greu să fii om mare. Foarte greu. Ai griji, responsabilități, probleme... e nașpa. E greu să fii om, în general. Poate unii dintre voi și-ar dori să fie din nou copii. Eu nu! E greu și să fii copil. Trebuie să înveți să mergi, să vorbești, să faci caca la oliță și tot felul de lucruri de-astea complicate. Oare nu-i mai ușor să fii pisică? Mi-aș dori să fiu pisică. Una neagră și frumoasă. Și să am blana lucioasă și să mă ling toată ziua și să mă plimb ca o felină ce-aș fi. Hah.

Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu. Am fost victima unui furt iar ceea ce a urmat mi-a dat de înțeles că aș putea face asta fară să sufăr nici măcar o consecință. Ok, poate exagerez, dar o să înțelegeți ideea în rândurile următoare. Nu vreau să jignesc, nu vreau să instig pe nimeni. Vreau doar să-mi exprim punctul de vedere (așa frustrat cum e) în speranța că poate alții vor avea mai mult noroc decât am avut eu.

Fiecare om în lumea asta are o ocupație. Fie că taie frunze la câini, fie că e inginer sau IT-ist, omul face ceva. Și cică meseria e brățară de aur . Așa zic bătrânii noștri. Dacă n-ai o meserie ești un fel de nimeni în drum care n-are un rost în viață. Că degeaba îți ocupi timpul cu lucruri inutile care nu-ți aduc nici un venit. Deci trebuie să ai o calificare, să știi să faci ceva productiv pe lumea asta. Și dacă ai și-o foaie A4 care să ateste asta ești considerat un fel de specialist. Dar ce faci când nu ai o foaie A4, ci niște cartonașe mici și roz? Și nu doar unul! Ai unul roz, unul albastru, și încă vreo câteva că fără ele nu poți face nimic.

Am impresia că n-am mai dat pe aici de cel puțin un secol. Să nu credeți că n-am mai avut idei sau lucruri despre care să scriu! Nici vorbă! Principalul motiv pentru care nu am mai scris este faptul că nu prea am mai avut timp. Jobul meu cel nou și facultatea îmi ocupă majoritatea timpului, iar atunci când găsesc câte o portiță de aer curat încerc să ies din casă, să fac cumpărături, să fac curat și alte lucruri de acest gen. Vă ziceam că mi-am găsit un job nou, sau mai bine zis: mi-am găsit în sfârșit un job!  Lucrez la Anticariatul Socrate din Iulius Mall Timișoara așa că dacă aveți drum pe acolo vă aștept să mirosim cărți împreună :). Și așteptați-vă să tot apară postări legate despre cărți, citit și alte lucruri asemănătoare.

 Azi mi-am adus aminte de cineva. O persoană dragă mie. O vecină din blocul de vis-a-vis. Una din puținele vecine pe care le-am îndrăgit cu adevărat. O femeie care emana drăgălășenie și căldură de fiecare dată când vorbeam cu ea. Azi mi-am adus aminte de „tanti de la 3” sau „tanti cu râsul de vrăjitoare”. Așa obișnuiam să o numesc în sinea mea. Niciodată n-am știut cum o cheamă cu adevărat... de fapt nici n-a contat. Mi-a zis mama de câteva ori cum o cheamă de fapt, dar n-am reținut. Pentru mine a fost mereu tanti de la 3.

Luna d e c e m b r i e . Luna moșilor: Moș Nicolae și Moș Crăciun pentru unii, alți moși cu conturi grase în bănci pentru altele. Ideea e că-s moși. Peste tot. Pe străzi, pe afișe, prin magazine, la TV. Peste tot e plin de moși. În fiecare an, perioada asta e cu două tăișuri pentru mine. Niciodată nu sunt sigură dacă mă bucur sau nu că a venit. Am momente când sunt super entuziasmată că vin sărbătorile , se apropie Crăciunul și Anul Nou , dar am momente când mă enervează pur și simplu. Probabil sunt instabilă psihic sau ceva, dar nu mă pot hotărî niciodată.

Luna noiembrie se îndreaptă încetișor spre sfârșit. Se duce la culcare lăsând loc sfârșitului. Sfârșitului de an, desigur. Sfârșitul lumii l-am trăit de prea multe ori până acum ca se ne mai pese de el: 2000, 6.06.2006, 2012. Dar se pare că avem în noi sânge Bruce Willis. Ne merităm rolurile într-un mini Die Hard. Dar până să ajungem la sfârșitul anului, am trecut printr-un sfârșit. Sfârșitul „-escu” . S-au încheiat alegerile și din 16 noiembrie ne mândrim (sau nu) cu un nou președinte.

Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.  Cu cât cresc și văd atâtea lucruri, îmi dau seama că cine a zis vorbele astea nu le-a zis degeaba. Nu știu cum stă treaba cu câinii, dar despre proștii care nu pot dormi de grija pe care le-o poartă altora am o părere și țin să o fac publică.