Despre cum am primit cel mai fain feedback ever!

Scriu pe amărtu' ăsta de blog de 6 ani și mereu am scris pentru mine. În primul rând pentru mine. Mi-am lăsat gândurile să tropăie pe pagini de word din multe motive: de fericire, de supărare, de nervi, de frustrare și din cine știe ce alte cauze... Îmi crește un pic sufletul meu mic și negru în momentul în care cineva vine și-mi zice „Îmi place cum scrii. Mă regăsesc și eu în unele chestii de pe-acolo.” Mi se zugrăvește instant un zâmbet tâmp pe față și nu-s în stare să zic: Vai, merci! Feedback-ul e bun. Oricum ar fi el: pozitiv sau negativ. Ideea e să vorbească lumea despre tine, E ca-n presă: nu contează CE se scrie despre tine. Important e SĂ SE SCRIE. Eh, cam așa e și cu feedback-ul pentru mine. Iubesc critica. Mai ales pe cea constructivă. Sunt deschisă la sugestii și comentarii și le accept cu același zâmbet tâmp chiar și pe cele... mai puțin dulci. Dar aseară am pățit o chestie pe care o s-o țin minte toată viața.
Am întlnit un om frumos. Genul ăla de om cu interiorul frumos. Genul de om care are mansarda murdară, prăfuită, împăienjenită. Exact cum îmi place mie, Gândiți-vă că am stat de vorbă 9 ore. Da, 9! NOUĂ! Și am vorbit în continuu, despre tot și despre nimic și nu ne-am oprit decât când avea unul din noi nevoie la baie. Că deh, suntem ființe cu nevoi fiziologice.
Habar n-am cine-i omul ăsta dar mi-a picat tare bine prezența lui și conversația pe care am avut-o. Și din zâmbet în zâmbet, din vorbă în vorbă am ajuns la blogul meu. Nu știu cum și de ce i-am zis că am un blog și că-mi mai las sufletul să zburde pe aici, daaaar, i-am zis. Și i-am și arătat ce scriu și cum scriu. Și l-am lăsat să citească două postări: asta și asta. Random.
Pentru prima dată în 6 ani de când scriu aici am avut ocazia să văd un om citindu-mi blog-ul live. El îmi citea postările, eu îi citeam reacțiile. De fapt nu i le citeam. Le sorbeam, le-aș fi mâncat. La propriu. Stateam cu capul sprijinit în pumni și mă uitam la el cum citește. Și citea cu interes, și vedeam ba o sprânceană ridicată, ba un zâmbet, ba chiar la un moment dat am auzit un hohot de râs. Doamne cât de drag mi-a fost să trăiesc experiența asta.
E așa frumos să vezi că ceea ce scrii tu stârnește astfel de reacții. Mie îmi place cum scriu. Nu că mă laud, dar ăsta e singurul lucru pe care pot spune că știu să-l fac în viața asta. Și, zic eu, îl fac destul de bine. Știu eu că lauda de sine nu miroase a bine, dar nu mă pot abține. :)
E una să vină cineva la tine și să-ți zică „bă. ce mi-a plăcut postarea aia” sau să-ți dea careva un Like, și alta e să vezi omul savurându-ți „creația”. Să nu mai zic că după ce a citit mi-a spus că îi place cum scriu și că mă exprim frumos... dar asta am mai auzit-o. Am dat ușor din gene și am mulțumit rânjind. Mulțumesc din nou!
Mulțumesc că mi-ai dat ocazia să trăiesc experiența asta. Mulțumesc că prima reacție pe care ai avut-o când ai citit prima postare a fost să ridici din sprânceană. Asta înseamnă că ceva de-acolo te-a pus pe gânduri sau ți-a ridicat un semn de întrebare pe undeva prin mansarda aia murdară a ta. Mulțumesc că ai vrut să-mi devi cititor, cu toate că într-un fel sau altul n-ai avut de ales. Mulțumesc că ai fost acolo și mi-ai dat șansa să-mi întipăresc în suflet (repet - în suflet - nu în minte!) fiecare reacție pe care ai avut-o. 

Așa am primit eu un feedback atât de fain încât nu se poate compara cu nici un Like, cu nici un comentariu. 
Mulțunesc. Din nou! Și promit să scriu la fel de frumos și de acum în colo, dacă nu chiar un pic mai frumos.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”