Tropote de gânduri...

Simt nevoia sa încep cu versurile astea: Timp... încotro mergi? Spre ce meleaguri noi grăbit alergi? Cum... poți într-o zi... Să schimbi în oameni mari... Niște copii? Sunt convinsă că știți versurile și ați plâns și voi la banchetul de terminare a școlii în timp ce auzeați melodia asta. Mie și acum îmi dă fiori și mă lasă cu o oarecare emoție de fiecare dată când o ascult. Clar, versurile astea îmi aduc aminte de perioada liceului, dar mai ales de banchetul unde plângeam toți cu muci și sughițuri când am auzit piesa asta. Un alt lucru care mi-a adus aminte de perioada liceului a fost Facebook-ul. E aplicația aia (sau ce-o fi ea) care îți arată ce făceai exact în ziua respectivă în anii trecuți. Mie îmi place la nebunie chestia asta și în fiecare zi sunt cu ochii pe ea să văd pe unde-mi umblau felinarele acum câțiva ani. Așa se face că pe data de 8 iule am intrat să văd ce prostii postam anul trecut pe vremea asta. Dar tare drag mi-a fost să scrolluiesc un pic pe acolo și să văd...

În ultimul timp mi-e plin Facebook-ul de poze de la cursuri festive. Văd studenți pășind pragul spre a fi „foști studenți”, pragul spre viață. Văd zâmbete. Văd lacrimi de fericire. Văd cuvinte pline de mândire de la părinți care nu au avut ocazia să trăiască aceleași emoții dar le trăiesc prin prisma copiilor lor. Mi-e drag să le văd pe toate și toată treaba asta mă face să mă gândesc la mine, la faptul că a trecut un an de când eram și eu așa. Pe data de 3 iunie s-a împlinit un an de la cursul meu festiv. Un an de când am terminat facultatea. Un an de când sunt om mare cu acte-n regulă. Un an de când am devenit „fostă studentă” a Universității de Vest.

A venit și momentul în care pot să respir ușurată și să mă gândesc la ce vrea mușchiul meu. Aștept momentul ăsta de 3 ani de zile și cu mai multă nerăbdare l-am așteptat anul ăsta. E un sentiment foarte aiurea să ai mereu mintea preocupată cu aceeași chestie. Să vrei să faci o mulțime de lucruri dar să te rețină acel ceva. Ceva-ul numit licență . 

Luna noiembrie e luna mea. De la cap la coadă.  Începe cu ziua mea și se termină cu onomastica mea.  Dacă m-aș lua după unii ar însemna că ar trebui să o țin într-o beție și-ntr-un bairam toată luna. Ah, și ce m-aș lua după ei dacă aș dispune de fondurile necesare. Dar cum sunt studentă săracă, mă mulțumesc cu vinul trimis de tataia și cu sarmalele de la mama și mai beau o cană de ceai în timp ce-mi arunc ochii pe fereastră și uite ce paranghelie fac! Niciodată nu mi-au plăcut anotimpurile reci. Nici toamna nici iarna, cu toate că-s născută toamna și cică ar trebui să-mi placă și să iubesc anotimpul ăsta... dar iată că nu-i așa. În ultimii ani, totuși, lucrurile au început să se schimbe.

Studenția te învață lucruri noi și folositoare. Așa am învățat eu să citesc orice altceva în afară de bibliografiile pentru examene, să îmi downloadez cărți audio și să le ascult pe drum și așa am învățat ce înseamnă dependența…

Având în vedere că toamna aduce cu ea cea mai frumoasă zi din an, am zis că ar fi frumos să consemnez asta și pe blog. Ziua mea! Anul acesta nu am făcut nimic special, dar am fost înconjurată de oameni minunați pe care îi iubesc și le mulțumesc că au fost alături de mine.

A trecut mai mult de o săptămână de când tot amân postarea asta. De ce? Păi în primul rând, aproape o săptămână am stat fără net la cămin. De ce? Nici noi nu știm... așa a fost să fie :). În al doilea rând pot da vina pe zăpadă, pe lene, pe orice...Dar să trecem la subiect. În perioada 3-7 decembrie am participat la un workshop de web radio. Primul workshop din viața mea.