Al treilea an cu beculețe (sau cum îmi aduc eu Crăciunul mai repede la cămin)
Luna noiembrie e luna mea. De la cap la coadă. Începe cu ziua mea și se termină cu
onomastica mea. Dacă m-aș lua după unii
ar însemna că ar trebui să o țin într-o beție și-ntr-un bairam toată luna. Ah,
și ce m-aș lua după ei dacă aș dispune de fondurile necesare. Dar cum sunt
studentă săracă, mă mulțumesc cu vinul trimis de tataia și cu sarmalele de la
mama și mai beau o cană de ceai în timp ce-mi arunc ochii pe fereastră și uite
ce paranghelie fac! Niciodată nu mi-au plăcut anotimpurile reci. Nici toamna
nici iarna, cu toate că-s născută toamna și cică ar trebui să-mi placă și să
iubesc anotimpul ăsta... dar iată că nu-i așa. În ultimii ani, totuși,
lucrurile au început să se schimbe.
Luna noiembrie nu a mai însemnat doar „ziua mea”. Am început
să văd dincolo de asta și să privesc lumea din jurul meu cu alți ochi. Am
început să văd frumusețea poetică din jurul meu... ah, și ce clișeic sună, dar
chiar așa e! Îmi plac frunzele galbene de pe jos, îmi plac formele copacilor
dezgoliți și reci. Îmi place felul în care natura își ia rămas-bun de la anul
care e pe ducă.
Țin minte că în anul I de facultate, când aterizasem în
Timișoara cu lacrimi în ochi și inima cât un purice am început să deschid
ochii. Am început să privesc lumea din jurul meu cu alți ochi. Am început să
văd frumusețea orașului. Au început să mi se pară frumoase clădirile vechi din
centru, malul (pe atunci murdar) al Begăi, băncile pline de găinaț de la
Catedrală. Toate aveau o frumusețe aparte pentru mine. Aveau miros de nou.
Chiar și găinațul. Acum îmi dau seama că de
fapt toată frumusețea aia o găsisem pentru că încercam cu disperare să mă agăț
de lucruri care să mă convingă să rămân aici. Încercam să-mi croiesc un drum pe
care aveam să-l parcurg singură. Încercam să găsesc frumosul exact acolo unde
nu era. Niciodată n-am fost genul de persoană căreia să-i placă ceea ce e la
modă sau ceea ce place tuturor.
A trecut un pic de vreme de când mă amuza mersul cu
tramvaiul și uite că e al treilea an când îmi decorez camera de cămin. În
fiecare an am făcut asta și abia anul ăsta am realizat că nu o mai fac cu
aceeași tristețe. În anul I când am atârnat globurile de marginea patului îmi
venea să fug spre casă. Nu mă simțeam la locul meu. Luna noiembrie m-a învățat lecția vieții mele:
că lucrurile se schimbă și că trebuie să învăț să mă bucur de ceea ce am și să
caut părțile bune în orice. Și așa am făcut.
În anul II după ce mi-am decorat frumos pătuțul îmi era
ciudă că cei din jur nu înțelegeau de ce fac asta. Colegele mele de cameră nu
și-au atârnat nici măcar un fir de beteală, nici un glob și patul meu arăta ca
un pom de Crăciun. Apoi le-am explicat că îmi place să mă simt ca acasă chiar
dacă stau la cămin. Îmi place să personalizez spațiul în care trăiesc și să mă
simt bine stând acolo. De aia mereu am la cămin jucării, poze, diferite
suveniruri sau amintiri. Pentru că mă definesc și mă reprezintă. Azi mi-am decorat pentru a treia oară patul și sunt așa de
încântată de cum arată! Anul ăsta nu mai simt nici un fel de tristețe, de
reținere, de nevoie de a fugi spre casă. Mă simt așa bine cu beculețele astea
clipocind în spatele meu... Am ascultat colinde, am atârnat globuri și am lipit
reni și am mâncat mandarine și în cameră miroase a Crăciun. Poate anul ăsta a
fost mai bine și pentru că am făcut toate astea cu Portocala și suntem amandouă
pe aceeași lungime de undă. Niciuna dintre noi nu știe dacă va putea merge
acasă de sărbători, dar nu ne agităm ci lăsăm lucrurile să se întâmple. Până atunci râdem, mâncăm portocale, îl ascultăm pe Michael
Buble și plângem la filme siropoase ca două lady adevărate și povestim amintiri
din copilărie și ne dăm seama cât de mult ne-am schimbat, uite-așa de la un an
la altul.
Andreea care s-a cazat la cămin în 2012 nu e aceeași cu Andreea care scrie azi rândurile astea. Ele se cunosc, știu una despre cealaltă și țin legătura... dar totul e diferit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu