Postări

Se afișează postări din 2016

Despre relația mea cu Oreo (sau cât de importantă e comunicarea dintre mieunător și stăpân)

Imagine
De când mă știu mi-am dorit un animal de companie. Când eram micuță îmi doream un câine, dar tata niciodată nu a fost de acord cu animalele în casă. Le iubește de nu mai poate și ar fi un fel de Noe mai mic dacă ar sta la casă. Ar avea câte un specimen din fiecare, dar pensionar fericit într-un bloc de pensionari nefericiți, nu își poate îndeplini visul ăsta. Ținând cont că ai mei au adus argumente care mai de care mai logice sau mai puțin logice astfel încât să mă convingă că nu putem să creștem un câine în casă, au început să mă ducă cu zăhărelul. Prima dată mi-au luat o pereche de peruși, de care avea grijă doar mama, desigur, apoi mi-au luat un iepuraș, pe care până la urmă l-am dus la coteț pentru că era prea mare ca să-l mai ținem în cutie și să-l scot de acolo doar când aveam eu chef să mă joc cu el. Oricât de simpatice și iubibile erau animăluțele astea, nu m-am atașat așa de tare de ele așa că la un moment dat am renunțat la ideea unui animal de companie. La luarea acestei de

Cam așa a fost la November Notes in Social Media

Imagine
Vinerea care tocmai a trecut am fost la un eveniment despre social media, așa cum v-am spus în ultimul articol. Azi vreau să vă povestesc cum a fost și să dau cumva un feedback. O să fiu sinceră și deschisă, dar mă voi axa pe părțile pozitive pentru că cele negative nu cred că sunt eu în măsură să le comentez. November Notes in Social Media a fost o conferință organizată de către fetele de la BloggingTM 2.1 . M-am înscris cu entuziasm din luna octombrie (parcă), cu toate că n-am știut exact ce va fi acolo. Am zis că dacă este despre social media și despre blogging e clar că mă interesează, așa că vineri m-am prezentat acolo rânjind. 

November Notes in Social Media

Imagine
M-am tot gândit cum aș putea traduce titlul ăsta în română, astfel încât să sune cât mai pompos, dar am ajuns repede la concluzia că nu are rost pentru că e destul de fancy și așa. Merg la November Notes in Social Media și vă invit și pe voi. Sunt entuziasmată și abia aștept evenimentul ăsta. Cred că îl aștept mai tare decât aștept Crăciunul anul ăsta. Dar hai să vă explic exact care-i treaba.

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Imagine
Încep să îmi intru în rolul de gospodină. Am terminat cu mutatul, curățenia și toată nebunia din ultima vreme. Am timp pentru mine. Am timp pentru noi . Și ce aș putea face cu atâta timp liber? Mai citesc o carte, mai arunc un ochi pe interneți ... Zilele astea am avut timp să gătesc ceva și, mai ales, am avut chef să fac asta, așa că am făcut o tocăniță de cartofi că doar nu-l puteam lăsa pe Iubi cu burta goală. Am tăiat, am călit, am condimentat ca la carte. Ca la cartea din capul meu, pentru că multe din mâncărurile pe care le gătesc sunt întruchipări ale ideilor dubioase din capul meu. Și cum tăiam eu mărunt niște pătrunjel proaspăt mi-au venit în minte niște amintiri din copilărie.

În ce lume trăim?

Imagine
În ce lume trăim? Cine suntem? Încotro mergem? În ce lume trăiiiiim, băăă? Încerc să mă adun și să leg două cuvinte să formulez o propoziție. Încerc să dau un răspuns. Caut un răspuns dar îmi e frică să-l caut prea atentă că s-ar putea să îl găsesc și să nu-mi placă deloc și o să vreau să îl schimb. Voi încerca apoi să mă mint că nu e așa, când de fapt poate e mult mai rău de atât.

S-a cam așternut praful pe aici...

Imagine
Acuș se fac două luni de când n-am mai scris nimic. S-a așezat praful pe blogul ăsta de mi-e groază să mă apuc să-l șterg. În tot acest timp s-au întâmplat o grămadă de chestii care mi-au stat pe tastatură, ca să zic așa, și m-au împiedicat să scriu. Idei am avut. Zilnic. Mânuța din capul meu a scris în continuu dar n-a avut cine să le transcrie. Nu încerc să mă scuz pentru că n-am mai scris. Încerc doar să justific cumva lipsa articolelor, să înțeleagă lumea de ce e liniște pe aici.

M-am hotărât: vara asta stau în casă și beau ceai

Imagine
Căldură mare, mon cher! Mare e puțin spus. E cald de se scurge vlaga din tine. Cade celulita de pe fund stând în stație și așteptând troleul. Așa de cald e. E cald de nu e aer. N-am ce respira. Ziua e cald, noaptea e cald. E cald și pace. Medicii cică recomandă să bei băuturi calde și să faci dușuri fierbinți că cică asta ajută la circulația sângelui și la menținerea temperaturii corpului. Îi cred pe cuvânt, dar să bea ei ciocolată caldă pe 40 de grade. Serios acuma. O bere rece... mmm... direct pe suflet te unge. Dar cică nu e bun alcoolul pe căldura asta că ți se urcă la mansardă și nu prea-i bine. Și atunci ce facem? Ne topim și gata?

Gânduri de la un „fost” către un „viitor student”

Imagine
În ultimul timp mi-e plin Facebook-ul de poze de la cursuri festive. Văd studenți pășind pragul spre a fi „foști studenți”, pragul spre viață. Văd zâmbete. Văd lacrimi de fericire. Văd cuvinte pline de mândire de la părinți care nu au avut ocazia să trăiască aceleași emoții dar le trăiesc prin prisma copiilor lor. Mi-e drag să le văd pe toate și toată treaba asta mă face să mă gândesc la mine, la faptul că a trecut un an de când eram și eu așa. Pe data de 3 iunie s-a împlinit un an de la cursul meu festiv. Un an de când am terminat facultatea. Un an de când sunt om mare cu acte-n regulă. Un an de când am devenit „fostă studentă” a Universității de Vest.

Despre copilul care-am fost

Imagine
Azi e despre copii. Ce înseamnă a fi copil? Cine stabilește granițele copilăriei? Când începe și când se termină copilăria? Eu cred că e infinită. Nu are început și nici sfârșit. Depinde doar de noi. Din punctul meu de vedere copilăria începe o dată cu primele amintiri care ne rămân în minte. Nu am amintiri de când eram bebeluș deci nici măcar nu știu dacă am existat. Mama așa zice, c-aș fi început să exist prin '92. Mi-a arătat și poze c-un copil care cică aș fi eu. Eu nu țin minte dar o cred pe cuvânt pentru că-i mama, de-aia.

Campionii tot campioni rămân...

Imagine
Weekend-ul ăsta a fost despre rugby și atat. Weekend-ul ăsta s-a scris istorie și eu am fost acolo și-am văzut cu ochii mei. Pentru cei care nu știu, ieri pe Stadionul Dan Păltinișanu din Timișoara a avut loc Finala Cupei României la Rugby. Timișoara Saracens a luptat cu CSM Știința Baia Mare. A fost unul dintre cele mai frumoase meciuri la care am fost până acum. A fost primul meci la care am avut emoții. Știam că va fi un meci greu, dar știam și că băieții vor da tot ce-au mai bun din ei pentru victorie.

Chestionarul lui Proust

Imagine
Printre toate chestiile dubioase pe care le urmăresc pe internet mai încerc să strecor și câte o treabă mai serioasă, să mai învăț câte ceva, să mai aud câte o păere competentă. Azi am dat din întâmplare peste o chestie despre care nu mai auzisem până acum: chestionarul lui Proust . Din câte am văzut pe Google seamănă mult cu întrebările din oracolele copilăriei, dar cică ar fi o modalitate de autocunoastere. De aproape 24 de ani încerc să mă decopăr, să mă obișnuiesc cu mine, așa că treaba asta nu poate fi decât un plus în tot procesul ăsta.

E frumos la Zoo, dar nu prea...

Imagine
Stau în Timișoara de aproape 4 ani și abia azi am reușit să ajung la Zoo. Fiind duminică am zis că facem și noi ceva frumos, ieșim un pic la aer curat. Și așa ne-am dus în gașcă la Pădurea Verde să vedem Grădina Zoologică. Sunt născută și crescută la oraș. Toate vacanțele de vară din copilărie mi le-am petrecut la mamaia la țară, la Moldova. În rest, mi-am plimbat ochișorii printre blocuri comuniste de beton, pe trotuarele Petroșaniului.

Cu oaia în lesă și cu durere-n pălărie

Imagine
Trăim într-o țară liberă, sau cel puțin așa ne place nouă să credem. E democrație, tati, deci putem face orice ne taie capul. Limita-i la cer. Ne îmbrăcăm cum vrem, spunem exact ceea ce gândim, facem ce vrem. În principiu, „libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celui de lângă noi”. Așa ne spunea domnul Răduți, profesorul nostru de istorie din liceu. Eh, și treaba cu libertatea asta fiecare o înțelege după propriile sale puteri. Tipa aia excentrică și-a vopsit părul în culorile curcubeului, masculii feroce poartă codițe de samurai, eu scriu pe blog, că na! am voie să zic orice-mi trece prin cap. Fiecare are piticii lui pe creier.

Părere de femeie: rugby-ul e balet de categorie grea

Imagine
În ultimul timp mânuța din capul meu tot scrie. Și scrie, și scrie și nu pot să-i mai fac față. Nu apuc să transcriu eu pe hârtie tot ce-mi scrie ea în cap. Idei peste idei, tropăie toate. Subiectele sunt la fel de diverse și de colorate ca florile de primăvară. Una dintre idei mi-a venit acum vreo săptămână și ceva când am fost ultima data la un meci de rugby. Într-o sâmbătă, mai exact pe 9 aprilie. De atunci tot vreau să scriu despre asta și nu reușesc. Vă dați seama că nu mă apuc să scriu nici o cronică de meci nici o chestie foarte tehnică despre ceea ce înseamnă rugby-ul. Părerea proprie și personală despre sportul ăsta este tot ceea ce pot împărtăși cu voi. Azi m-am apucat să scriu pentru că a avut loc un meci de fotbal între Poli Timișoara și ceva echipă din Hunedoara (dacă nu mă înșel). Mi-a fost newsfeed-ul plin de poze de la meciul păcii: suporteri, tribune, stadion, bla bla. N-am înțeles nimic. Nici nu m-am chinuit. Dar ceea ce am observat m-a făcut să mă apuc de scris..

Viața după furtună

Imagine
Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.

Oana: omul care va rămâne veșnic copil

Imagine
De-a lungul anilor am abordat diverse subiecte aici, pe blog. Am scris despre tot ce mi-a trecut prin cap. Fiecare gând care mi-a tropăit prin creieraș a fost dezbătut aici într-o maniera mai mult sau mai puțin serioasă. Am scris despre lucruri obișnuite, despre experiențe, sentimente, oameni, întâmplări. Am scris despre tot. Am conturi pe toate aplicațiile posibile și postez constant aproape peste tot, dar niciodată nu am abordat subiectul care urmează. Puțini sunt oamenii care o cunosc pe Oana. Oana mea. Verișoara mea mai mare care mă sună să mă întrebe ce fac, ce fac ai mei și ce am mâncat. Exact în ordinea asta vin întrebările ei și apoi încheie cu „și altceva?”  Discuție scurtă, clară și concisă. Nici mai mult nici mai puțin.

Dragă femeie...

Imagine
... azi e ziua ta! Ești frumoasă. Ești minunată. Ești fiica unor părinți, mama unor copii, bunica unor nepoți. Ești bogată. Ești iubită. Nu doar azi, ci în fiecare zi. Data de 8 martie este despre tine  așa cum este oricare zi din an. Fiecare zi e despre tine pentru că ești specială. Zâmbetul tău încălzește inimi. Mâinile tale alină dureri. Degetele tale șterg lacrimi. Sufletul tău iubește. În fiecare zi cineva îi mulțumește Celui de Sus  pentru că exiști tu. Ești fericire. Ești energie. Ești viață. Ești primăvară.

Soarele are voie să răsară și pe strada mea

Imagine
Dup-atâta frig și ceață, iar se-arată soarele. De azi nu ne mai îngheață nasul și picioarele. A venit primăvara și am decis că-mi las să se dezgețe tot: nasul, picioarele, sufletul. Singurul lucru care-mi rămâne înghețat va fi zâmbetul. Înghețat pe mutra mea de copil cretin. Sufletul ăla mic și negru al meu are voie în sfârșit să se dezmorțească, să se întindă un pic și să se deschidă. A stat o jumătate de an sub o plapumă grea și rece care nu l-a încălzit deloc așa că soarele  ăsta de primăvară îi va face bine. 

Dilema de duminică: Ana, Eva și Delia

Imagine
Astăzi mi-am dat seama de ce am devenit eu, într-un fel sau altul, dependentă de oameni. Până acum îmi era indiferent dacă stăteam 3 zile singură în casă, sau dacă mă căuta cineva sau nu... Sunt un om rău, rece, fără suflet... cine să vrea să-și petreacă timpul lângă o persoană de genul acesta? Eh, în ultimul timp s-au cam schimbat lucrurile și am început să simt un junghi în locul unde alții au o inimă. Simt junghiul de fiecare dată când rămân singură acasă. Mă rog, cu Petrică, dar el nu se pune. Eu vorbesc cu el și el miaună. Nu prea mă ajută. Crazy cat lady, I know!

Anul în care m-a pleznit realitatea

Imagine
Unde s-a dus 2015? Când a venit și când a trecut? Am clipit o singură data și gata a fost. Un an atât de plin încât mi-a luat o lună să îmi organizez gândurile și să le trec frumos pe foaie. Oricum nu sunt sigură că pot cuprinde tot în niște pagini amărâte. De fapt sunt sigură că nu pot, dar încerc să fac un rezumat al rezumatului. Un an frumos, plin. Plin de zâmbete, lacrimi, prostii și oameni noi. Un an în care am învățat mai multe lecții decât în toți ceilalți adunați la un loc. 2015 m-a ajutat să cresc. Să devin om. Să văd că viața nu-i chiar roz și să-mi demonstreze că nici n-aș vrea să fie, pentru că e frumoasă așa cum e. Colorată în 100 de culori...