Campionii tot campioni rămân...


Weekend-ul ăsta a fost despre rugby și atat. Weekend-ul ăsta s-a scris istorie și eu am fost acolo și-am văzut cu ochii mei. Pentru cei care nu știu, ieri pe Stadionul Dan Păltinișanu din Timișoara a avut loc Finala Cupei României la Rugby. Timișoara Saracens a luptat cu CSM Știința Baia Mare. A fost unul dintre cele mai frumoase meciuri la care am fost până acum. A fost primul meci la care am avut emoții. Știam că va fi un meci greu, dar știam și că băieții vor da tot ce-au mai bun din ei pentru victorie.

Am fost copleșită de stadion, de mulțime de suporteri, de efortul depus de băieți pe teren, de felul cum se strigau cuvinte de încurajare.. de tot. La sfârșitul primei reprize mi-au mai trecut din emoții văzând că scorul era 16-5 pentru Timișoara. Am sărit în sus de pe scaun, am aplaudat până m-au usturat palmele și-am strigat pân-am rămas fără voce.
Dacă băieții dau tot pe teren, am dat și eu tot ce-am putut din tribune. Sunt sigură că nici unul dintre ei nu m-a auzit pe mine strigându-i numele dar în amalgamul ăla de încurajări s-a amestecat și-al meu și sunt sigură că pentru ei contează. Contează fiecare încurajare, fiecare bătaie din palme.
După multe grămezi, lovituri de pedeapsă, eseuri și-alte treburi de-astea tehnice despre care eu nu sunt în măsură să vorbesc, meciul s-a încheiat cu scorul de 37-12 pentru Timișoara. Cupa a rămas în Banat. Băieții sunt din nou campioni naționali.
Am fost atat de emoționată la sfârșitul meciului încât mi-au dat lacrimile. La propriu. Să-i văd pe băieți aplaudând o data cu tribunele, să-i văd sărind în sus de fericire, stropindu-se cu șampanie și zâmbind cu toată inima către suporteri, mi-a dat așa o stare de bine. M-a umplut așa de energie pozitivă și zâmbeam și aplaudam cu ei, pentru ei.
O echipă întreagă de bărbați înalți și frumoși bucurându-se ca niște copii. Au făcut spectacol, au scris istorie.
Din exterior, sportul ăsta poate părea în multe feluri: poate părea complicat, greu, dur, dar mulți nu văd dincolo de asta. Mulți trec cu vederea frumusețea acestui sport: toată organizarea, dedicația jucătorilor, felul în care se vede că formează o echipă în adevăratul sens al cuvântului.
Acum sunt foarte subiectivă dar când mă uit la ei, pe teren, îi văd ca un întreg, se completează unii pe alții pur și simplu. Se vede că luptă pentru același scop.
Se zice că rugby-ul e un sport de golani practicat de gentlemani. Din exterior, neștiind nici o regulă, tot meciul poate părea o adunătură de bărbați care se-mping ca taurii să prindă un balon. Poate părea haotic. Dacă privim un pic dincolo de asta, putem observa cu adevărat frumusețea acestui sport. Putem vedea spiritul de echipă, organizare, tehnici, tactici de joc, implicare, atenție și mai ales... spectacolul superb și baletul  pe care-l fac jucătorii pe teren la fiecare meci. Felul în care se înalță după balon în margine, felul în care se aruncă pe jos la eseuri, felul în care fug de zici că zboară.
Mie mi se pare mai mult decât fascinant. De la fiecare meci plec cu zâmbetul pe buze și încărcată cu o energie pozitivă pe care n-am mai primit-o din altă parte până acum.
Sunt atat de fericită că am am avut ocazia să cunosc echipa asta și s-o încurajez așa cum am putut de fiecare dată. Mă bucur că am fost ieri să văd finala. Mă bucur că am putut fi spectator la un meci atat de frumos, la un spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Mă bucur că toate emoțiile pe care le-am avut la începutul meciului s-au transofrmat în lacrimi de fericire și-n usturimi de palme.

În încheiere nu pot să spun decât:
Felicitări campionilor! Felicitări băieți!
Restul e istorie... o istorie scrisă de voi!

sursă foto: Timisoara Saracens Rugby Club

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”