Tropote de gânduri...

Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.

Știu că sunt o carte deschisă. Până și coperta mi-e transparentă. Undeva pe prima pagină stă scris un titlu vag. Nu știu cum mă numesc atunci când sunt lângă tine. Sunt deschisă spre tine și spre orice. Spre viitor. Sunt o carte neterminată. Autor mi-e mama. M-a început în 1992 și m-a lăsat așa. M-a predat lumii. Și lumea a început să mă scrie. Uneori am fost scrisă cu zâmbete, cu hohote de râs. Alteori în loc de peniță delicată de stilou a fost folosită lama. Sau cuiul. Și-a durut. Au fost cuvinte scrise cu lacrimi în mine. Lacrimi și suspine. Uneori și urlete. Țipete interioare. Le-am auzit doar eu. Paginile mele s-au scris timp de 22 de ani într-un mod natural și normal. An de an. Nimic special. Un zâmbet, o lacrimă, un hohot de râs, o spaimă, o bucurie apoi un suspin. Apoi ai apărut Tu.

Azi îmi permit să visez cu ochii pe jumătate deschiși. Spun pe jumătate  pentru că e ora nouă jumae și deja mi-e somn și pentru că am băut niște licori cu câteva grade în plus care mi-au ajuns acolo unde trebuie. În suflet. Azi visez despre bărbatul vieții mele. În ce-am scris până acum l-ați mai întâlnit voi într-o formă sau alta. N-o să vă spun despre cum arată sau ce știe să facă... pentru că nici eu nu știu. Fluturii din stomacul meu se agită pentru cineva în momentul de față, dar asta e altă poveste. Azi vă zic despre cum cred eu că o să fie viața mea cu el. El, cel care va fi acolo în cele mai potrivite momente. Care va apărea exact atunci când trebuie și care n-o să dispară niciodată. Poate l-am cunoscut deja. Poate am dormit deja în brațele lui, dar n-am de unde să știu dacă el the boy who lived.  Nu știu de unde mi-a venit referirea asta la Harry Potter. Poate de la bere. Sau de la vin...

Rândurile de mai jos reprezintă o inspirație de moment. Sunt scrise într-o zi ploioasă și rece în timp ce stomacul mă doare atât de tare încât abia pot respira. Nu le citiți ca și când ar fi despre mine. Citiți-le ca și când ar fi despre voi... și atunci o să înțelegeți de fapt ce-am vrut să spun. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu-s nici despre mine, nici despre voi, ci sunt despre oameni... Pentru că oamenii sunt ființe frumoase, capabile de lucruri minunate. Pe cât de simple pe atât de complicate în esența lor...

Începe să mă enerveze zăpada de afară. Nu-i mai văd rostul. Rog persoanele iubitoare de iarnă și de frig să mă scuze, dar mi-au ajuns zecile de grade Celsius cu minus pe care le-am suportat. Să vină vara, zic! S-au dus toate: și sărbătorile și vacanța... până și Țuți a plecat la muncă... iarna de ce mai stă? Și pentru că s-a terminat un an și a început altul, încep și eu în forță cu scrisul pe blog. Nu încerc să mă mint singură și să-mi fac planuri pentru că știu că nu prea mă pot ține de ele. Las vremea să treacă și văd eu ce fac. Până una-alta m-am gândit să subliniez câteva lucruri pe care le-am făcut/trăit în 2014 și poate chiar să conturez o dorință-două pentru anul care tocmai a început.

Îmi este dor de tine. Îmi lipsești. Te vreau lângă mine pentru că fără tine-i greu. E greu și doare să nu fi aici cu mine. Te-aș vrea în brațele mele pentru eternitate. În fiecare minut. În fiecare secundă. De-aș primi câte un minut pentru fiecare dată când am spus asta, probabil că aș fi nemuritoare. Dar oare ce înseamnă dorul? Te-ai întrebat vreodată? Eu da. Și mi-am dat seama că dorul e atunci când...

Am 22 de ani și-un zambet. Un zambet și-un șnițel. 22 de ani și după cum am mai spus și  aici  o relație de 5 ani și două șnițele, ca să zic așa. Ori sunt eu prea bătrână ori sunt nebună că nu mai plâng la filme siropoase. Acum ceva timp consumam un bax de șervețele și mi se oprea de două ori respirația din cauza plânsului în timp ce mă uitam la filme de dragoste, siropoase și dramatice. Acum de multe ori îmi dau ochii peste cap când văd câte o secvență de-aia la care altă dată aș fi fleoșcăit perna de lacrimi. Poate a murit romantismul din mine... poate e altceva, dar nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia.  Cu cât cresc și văd atâtea lucruri, îmi dau seama că cine a zis vorbele astea nu le-a zis degeaba. Nu știu cum stă treaba cu câinii, dar despre proștii care nu pot dormi de grija pe care le-o poartă altora am o părere și țin să o fac publică.

Uitându-se la cer îi spune: - Oare de ce sunt atâtea stele? Care e rostul lor? Dar luna? Ce-i cu bucata aia mare de cașcaval? E pusă pe pătura asta înstelată doar ca să mi se facă mie foame din cauza ei? Cât e de copilăroasă... și-a păstrat mereu sufletul tânăr cu toate că anii au trecut peste ea, peste chipul ei. Sufletul ei a fost mereu protejat de trecerea anilor. Parcă timpul a evitat să îi atingă sufletul. Oare ce vrajă puternică l-a protejat în tot acest timp?

„Ochii sunt oglinda sufletului.” Și ce suflet mare are … Privirea senină și verde îi pătrunde până în adâncul sufletulului. Din prima clipă când a cunoscut-o a simțit că ochii aceia nu-i va putea uita. Ea clipește repede și zâmbește. În obraji îi apre o nunanță de roz pal. Petale de trandafiri…

„Moartea era dulce, mirosea a vin și o mângâia pe păr.”   – Veronika se hotărăște să moară – Paulo Coelho Stau în brațele tale, privindu-te în timp ce îmi zâmbești, mă mângâi pe păr și-mi spui că totul va fi bine și că ne vom revedea curând. Și eu adorm cu imaginea ta întipărită în ultimul meu gând. Ultima mea suflare contopindu-se cu a ta. Buzele tale sărutându-mi buzele care încă sunt calde… apoi pe nas, așa cum o făceai mereu. Apoi îmi săruți ușor pleoapele închise pe vecie. O lacrimă de-a ta se prelinge pe obrazul meu rece și brăzdat de riduri. Îmi spui că mă iubești și mă strângi și mai tare în brațe știind că e ultima oară când o vei face… Pe chipul meu rece parcă ridurile din jurul gurii s-au ridicat într-un zâmbet… ultimul zâmbet. Sau poate doar ți se pare.  Pacea cuprinde sufletul meu. Mă înalț spre cer și te văd plângând. - Te iubesc, iubitule și-ți jur că în toate celelalte vieți, dacă există așa ceva, voi fi tot a ta. Îți mulțumesc că mi-ai făcut viața f...

Am nevoie să fiu ținută în brațe. Nu în puf! În brațe. Niciodată nu mi-a plăcut să primesc lucruri pentru care știu că n-am depus niciun pic de efort (se exclud cadourile! hihi). Mereu mi-a plăcut să merit. Îmi place să fiu răsplătită pentru munca mea. Îmi place să fiu ținută în brațe. Îmi place să merit asta! Îmi place să fiu pupată pe frunte și să mi se zică: „Te iubesc, iubito!”. Îmi place să fiu înconjurată de dragoste și afecțiune. Dar uneori îmi doresc să fiu bărbat!

Postarea asta probabil îmi va atrage unele antipatii dar nu am de gând să mă ascund dupa deget și să mă lingușesc mâine pe lângă vreo prietenă să o întreb „Ce ai primit de Sfântul Valentin?”. Niciodată n-am făcut asta și nici n-am de gând să o fac. De ce? Păi...

Când oamenii normali se străduiesc să termine ultimele pregătiri pentru noaptea dintre ani, eu m-am gândit să fac o analiză a anului care tocmai se termină. 2012 mi-a adus bucurii și tristețe, zâmbete, lacrimi, suspine și hohote de râs. A fost un an plin, poate unul dintre cei mai plini de până acum. Cred că cel mai bine ar fi să enumăr câteva lucruri care au marcat acest an.

O privire, un zambet si doua cuvinte...toate aruncate la intamplare, fara vreun motiv anume. Obscuritatea camerei nu face altceva decat sa accentueze starea de emotie. Contactul se realizeaza prima data la nivelul ochilor... "ochii vad, inima cere", si cere mult, mult.

Prezenta ta ma misutie teribil. De fiecare data cand te intalnesc se straneste in mine un foc aprig, dar in acelasi timp porneste si o adevarata tornada care incearca sa-l stinga...dar nu reuseste decat sa-l inteteasca. Ma agita, imi da fiori.... Prezenta ta ma incalzeste si ma face sa tremur in acelasi timp... Ma distruge pe interior... prezenta ta ma face sa fierb. As vrea sa te ucid...pentru a-ti putea da din nou o alta viata... o viata pe care s-o traiesti asa cum vreau eu. O viata in care sa nu ma mai chinui de fiecare data cand te vad. Privirea ta... privirea ta matura si perversa. Asta e cuvantu "perversa" : pentru ca de fiecare data cand o intalnesc, in coltul gurii ti se zareste un zambet triumfator: "Ai fost a mea... esti a mea oricand vreau eu!" . Asta imi spune privirea ta! Asta imi spune si ma chinuie. Nu-mi mai zambi, pentru ca ma arde zambetul tau. Nu ma mai privi, pentru ca privirea ta ma sageteaza in adancul inimii si e dureros, e cumplit. Nu-mi ma...

Panza asta de paianjen m-a prins... nu am putut scapa pentru ca nici macar nu am incercat. M-am lasat asa in voia sortii... Paianjenul nu iarta, musca din mine. Ma devoreaza incet... M-a prins in panza lui si nu vrea sa-mi dea drumul. Ma sfasie. Smulge bucata cu bucata viata din mine. Ma otraveste incet, ma ameteste, ma rupe in bucati. Apoi, bucata cu bucata, ma aduna si formeaza din nou intregul care-am fost. De ce?  Pentru a ma putea destrama din nou... Si profita asa, de fiecare data, dar nu spun nimic. Nu ma opun. Ma las in voia dorintelor sale. Nu ma opun deloc, deloc... Stiu ca nu va fi vesnic tot acest chin, toata aceasta lupta cu el. Stiu ca se va termina, dar nu sunt sigura ca vreau asta. Nu vreau sa se termine! Cred ca pe de-o parte, nebunia asta imi place si intr-un fel sau altul captivitatea asta in panza paianjenului nu este decat o alta piesa care poate completa puzzle-ul fericirii mele.

Astazi, datorita unei colege am avut un fel de deja-vu.... care a reusit sa-mi lumineze ziua. Stand si discutand cu ea, asa ca fetele, a inceput sa-mi povesteasca cat e ea de fericita alaturi de baiatul pe care a inceput sa-l iubeasca. Si-mi povestea, si-mi povestea o multime de lucruri  ( pe care nu o sa le scriu, pentru ca tin strict de vietisoara ei ), si mi-am dat seama ca ma regasesc in ceea ce-mi spunea ea. Imi spunea cat e de fericita, cat ii e de dor de el e fiecare data cand nu sunt impreuna, cate "herghelii de fluturi" are in stomac... si zambeam singura in fata calculatorului in timp ce ea imi scria toate astea. Am avut un sentiment de profunda bucurie pentru ea, nu de alta, dar stiu exact cum se simte in momentele astea, si imi placea ca prin cuvintele ei revedeam o parte din inceputul relatiei mele cu al meu iubit. A fost asa de placut...<3. Tind sa regasesc povestea noastra de dragoste, in povestea oricariu cuplu fericit...pentru ca asa suntem si noi. Sun...

Nu ma pot minti ! Se vede in ochii lor ca dragostea e inca, acolo, adanc instalata in sufletele lor. El pleaca doar pentru doua-trei saptamani. Ea vrea sa para dura si indiferenta, dar din spatele peretilor camerei aud, si parca pot vedea pana in sfletul ei: Ii Pare Rau ! Stie ca daca El pleaca, va ramane singura. El ii spune: "- Trebuie sa plec. A ajuns taxi-ul ... vorbim la telefon." "- Sa stii ca asta e ultima data cand te mai las sa pleci asa..." . Spune aceste cuvinte, stiind ca asta a spus si data trecuta. Mereu spune asta, dar lucrurile se repeta. In ciuda indiferentei afisata de Ea, ii aud pasii indreptandu-se spre fereastra. Stiu ca se uita lung dupa El. Fiecare pas il indeparteaza pe El; iar Ea, cu fiecare pas pe care El il face, este tot mai inchisa in casa. Se uita lung si poate trista sau chiar nervoasa ( pe moment ) pe fereastra. Portiera taxi-ului se inchide, iar acesta pleaca de pe straduta pustie. A plecat ...si Ea a ramas singura. Stie asta ...

Mi-e dor, parca de inceputuri. Mi-e dor sa-mi fie bine. Ceva se schimba; si parca au fost prea multe ca sa dispara dintr-o data in amintire. As vrea sa te schimbi putin, si totusi nu vreau asta. As vrea sa redevi tu, si sa renunti la atitudinea asta dura. Vreau sa iti pese ca inainte. Poate si acum iti pasa la fel de mult, dar ai incetat sa-mi mai arati asta. Nu vreau sa regret, nu vreau sa devina totul o amintire. Te vreau in totalitate langa mine, atat cu trupul cat si cu sufletul. Spune-mi te rog, ca gresesc si dovedeste-mi ca ma iubesti asa cum cred eu ca o faci...