Inspirația de la miezul nopții

„Moartea era dulce, mirosea a vin și o mângâia pe păr.” 
– Veronika se hotărăște să moară – Paulo Coelho

Stau în brațele tale, privindu-te în timp ce îmi zâmbești, mă mângâi pe păr și-mi spui că totul va fi bine și că ne vom revedea curând. Și eu adorm cu imaginea ta întipărită în ultimul meu gând. Ultima mea suflare contopindu-se cu a ta. Buzele tale sărutându-mi buzele care încă sunt calde… apoi pe nas, așa cum o făceai mereu. Apoi îmi săruți ușor pleoapele închise pe vecie. O lacrimă de-a ta se prelinge pe obrazul meu rece și brăzdat de riduri. Îmi spui că mă iubești și mă strângi și mai tare în brațe știind că e ultima oară când o vei face…
Pe chipul meu rece parcă ridurile din jurul gurii s-au ridicat într-un zâmbet… ultimul zâmbet. Sau poate doar ți se pare.  Pacea cuprinde sufletul meu. Mă înalț spre cer și te văd plângând.
-Te iubesc, iubitule și-ți jur că în toate celelalte vieți, dacă există așa ceva, voi fi tot a ta. Îți mulțumesc că mi-ai făcut viața frumoasă și moartea mai ușoară.
***
***
El îi privește chipul… aceeași față simplă și frumoasă. Parcă vede copila de 16 ani pe care a cunoscut-o în tinerețe. Era așa tânără și veselă… Fiecare rid de pe fața ei parcă a fost brăzdat de un rânjet. Obișnuia să se strâmbe mereu… Acum e inertă. A rămas cu fața spre el… Pleoapele ei s-au închis pentru ultima data. Cât era de inocentă când îi spunea că îi place felul în care închide ochii când o sărută. Micuță… piticanie de fetiță care iubea să fie iubită…
Acum e la fel de micuță, dar a rămas ghemuită în brațele lui. Ar vrea să-i de-a drumul, să o pună pe pat… să-i aprindă o lumânare. Creștinește. El niciodată n-a înțeles treaba cu religiile, dar știe că ea și-ar fi dorit asta. Îi plăcea să îi pregătească mămăligă cu brânză și smântână în fiecare duminică. Ea se întorcea de la biserică și el o aștepta în fiecare duminică la fel. Mămăliga aburindă pe masă. Ei nu i-a plăcut niciodată mămăliga… dar mânca de dragul lui. Mâncau amandoi la masa din curte, povestind. Câteodată chiar și ei se întrebau cum de, după 62 de ani de când se cunoșteau, încă aveau atâtea să își spună.
Dar azi, gura ei mică a rămas nemișcată. Zâmbetul pe care îl vede el, e ireal. Sunt doar riduri și pace. O pace pe care nu o poți citi decât pe chipul unui om împlinit, care a avut în viață tot ce și-a dorit.
L-a avut pe El, a avut doi copii: un băiat și o fată. A avut nepoți pe care i-a iubit mai mult decât pe ea. A avut o căsuță cu curte și grădină, 2 câini și o pisică.
I-a promis că va fi cu el până la sfârșitul zilelor ei. Mereu și-a dorit să moară înaintea lui. Nu suporta gândul că îl va putea pierde. Dar el? El a pierdut-o…
El e bărbat și e puternic. Lacrimile lui curg încă și se preling pe obrajii ei. Încă nu i-a dat drumul. Nici nu intenționează să o facă. E iubita lui. Mereu a fost și mereu va fi. O privește și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă cu el… Se apleacă și îi sărută părul alb și lung. Îi mângâie obrajii, fruntea… fruntea. O sărută pe frunte și începe să plângă și mai tare.
-Felul în care mă săruți pe frunte, iubitule, îmi dă fiori de fiecare dată. Chiar și după 60 de ani eu încă mă topesc pe picioare. Ce efect ai asupra mea…
-Taci, lighioană ce ești…
Discuția asta o avuseseră cu câteva zile înainte. Râdea mereu de ea.  Cei care nu o cunoșteau prea bine, aveau impresia că e o persoană rece, dură… dar nu aveau idee ce suflet cald se ascunde undeva acolo în adâncul ei. Picioarele ei erau mereu reci când se băgau în pat la culcare.
-Nu degeaba zic oamenii că ești rece… Ia uite ce picioare ai! Du-te de-aici…
-Nuuu-i adevăraaat. Sunt caldă ca o zi de august…
-Lighioană ce esti!
-Urâtule!
Buzele lui încă erau lipite de fruntea ei. Îi plăcea să creadă că ridurile de pe fruntea ei proveneau de la expresiile de uimire, de fericire, pentru că toată viața ei a fost o femeie fericită.
-Mamaie, tu de ce ai părul alb și dungi pe frunte?
-Întreabă-l pe tataia…
Îi veneau în minte tot felul de momente… discuțiile din dimineața acelei zile, hohotele de râs de acum două seri când s-a adunat toată familia la ei acasă pentru cină, lacrimile ei de săptămâna trecută când s-au uitat la un film siropos pentru a mia oară… doar de dragul ei.
Dar gândurile i-au fost întrerupte de soneria telefonului. Se uită încă o dată la femeia lui care acum nu mai avea nici un pic de culoare în obraji… se scursese toată. Toată culoarea din obraji, toată viața din ea… O așezase ușor pe pat ca și când n-ar fi vrut să o trezească și răspunse la telefon uitându-se încă la ea:
-Alo, tataie?
-Da, tataie…eu sunt.
-Mami mi-a zis să te sun să-ți spun noapte bună.
-Te iubește tataia, tare tare.
-Și eu… mami vrea să-ți spună ceva. Noapte bună, tataieeee…
Trase tare aer în piept…
-Tată, ești bine?
-Nu… nu o să mai fiu bine niciodată…
-Tată. Mama?!
-…
-Vin la tine… în jumătate de oră sunt acolo.






Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media