Tropote de gânduri...

Bună! Eu sunt Andreea. Mă mai știți? Scriam pe aici acum aproape un secol. Mi-am dat seama că mi-am făcut un obicei (prost, ce-i drept) să scriu pe blog doar în caz de dezastre naturale, evenimente naționale/internaționale mai mult sau mai puțin plăcute, și, desigur, în caz că mă lovesc de prostia omenească într-un mod agresiv și repetitiv. Așa se face că azi scriu inspirată de partea cu prostia omenească. Dragi cititori, nu am cu ce scuză să vin în fața voastră. Știu că nu am mai scris de o groază de timp, dar pur și simplu nu am simțit nevoia să-mi arunc părerile pe blog. Nu aruncați cu pietre, rogu-vă, nu mă ardeți pe rug, nu mă judecați.  Vi se pare că abuzez de termenii ăștia biblici? Stați să vedeți ce urmează.

În ce lume trăim? Cine suntem? Încotro mergem? În ce lume trăiiiiim, băăă? Încerc să mă adun și să leg două cuvinte să formulez o propoziție. Încerc să dau un răspuns. Caut un răspuns dar îmi e frică să-l caut prea atentă că s-ar putea să îl găsesc și să nu-mi placă deloc și o să vreau să îl schimb. Voi încerca apoi să mă mint că nu e așa, când de fapt poate e mult mai rău de atât.

Acuș se fac două luni de când n-am mai scris nimic. S-a așezat praful pe blogul ăsta de mi-e groază să mă apuc să-l șterg. În tot acest timp s-au întâmplat o grămadă de chestii care mi-au stat pe tastatură, ca să zic așa, și m-au împiedicat să scriu. Idei am avut. Zilnic. Mânuța din capul meu a scris în continuu dar n-a avut cine să le transcrie. Nu încerc să mă scuz pentru că n-am mai scris. Încerc doar să justific cumva lipsa articolelor, să înțeleagă lumea de ce e liniște pe aici.

Stau în Timișoara de aproape 4 ani și abia azi am reușit să ajung la Zoo. Fiind duminică am zis că facem și noi ceva frumos, ieșim un pic la aer curat. Și așa ne-am dus în gașcă la Pădurea Verde să vedem Grădina Zoologică. Sunt născută și crescută la oraș. Toate vacanțele de vară din copilărie mi le-am petrecut la mamaia la țară, la Moldova. În rest, mi-am plimbat ochișorii printre blocuri comuniste de beton, pe trotuarele Petroșaniului.

Trăim într-o țară liberă, sau cel puțin așa ne place nouă să credem. E democrație, tati, deci putem face orice ne taie capul. Limita-i la cer. Ne îmbrăcăm cum vrem, spunem exact ceea ce gândim, facem ce vrem. În principiu, „libertatea noastră se termină acolo unde începe libertatea celui de lângă noi”. Așa ne spunea domnul Răduți, profesorul nostru de istorie din liceu. Eh, și treaba cu libertatea asta fiecare o înțelege după propriile sale puteri. Tipa aia excentrică și-a vopsit părul în culorile curcubeului, masculii feroce poartă codițe de samurai, eu scriu pe blog, că na! am voie să zic orice-mi trece prin cap. Fiecare are piticii lui pe creier.

... azi e ziua ta! Ești frumoasă. Ești minunată. Ești fiica unor părinți, mama unor copii, bunica unor nepoți. Ești bogată. Ești iubită. Nu doar azi, ci în fiecare zi. Data de 8 martie este despre tine  așa cum este oricare zi din an. Fiecare zi e despre tine pentru că ești specială. Zâmbetul tău încălzește inimi. Mâinile tale alină dureri. Degetele tale șterg lacrimi. Sufletul tău iubește. În fiecare zi cineva îi mulțumește Celui de Sus  pentru că exiști tu. Ești fericire. Ești energie. Ești viață. Ești primăvară.

Cu fiecare zi care trece de la nenorocirea de la Colectiv mi se face din ce în ce mai scârbă de oameni. Și așa îmi dau seama de ce mi-am luat pisic și de ce-l iubesc așa de tare. Pentru că el nu-i idiot și n-aruncă cu păreri în stânga și-n dreapta fără să gândească. Vreau să avertizez că postarea asta e plină de păreri foarte subiective care s-ar putea să jignească așa că îi rog pe cei mai sensibili să apese frumos x-ulețul mic din colț. Nu arunc cu pietre-n nimeni, dar am niște doze de venin care se adună în mine și le-aș scuipa în fața ălora care nu-și văd de treaba lor și aruncă cu vorbe aiurea. Eu nu le pot înțelege părerile, dar le pot respecta în timp ce mi le exprim și eu pe ale mele. Corect?

O seară de vineri. Un club. 27 de morți. Mulți răniți. Doliu național. Milioane de păreri. Prostie multă. Ăsta ar fi așa, un fel de rezumat al rezumatului, în caz că ați picat de pe Pluto acum 2 secunde și nu știți ce s-a întâmplat noaptea trecută în clubul Colectiv din București. Oamenii s-au dus acolo să se simtă bine, să bea un pahar, să dea un pic din cap pe muzică. Cele 27 de persoane ar fi trebuit să se ducă acasă în 4 labe, nu între 4 scânduri. S-au dus acolo și probabil ultima lor grijă era faptul dacă o să găsească sau nu un taxi liber când vor pleaca de acolo. Aparent au găsit unul... spre Rai.

De când m-am mutat în chirie în capătul lumii  sunt nevoită să circul zilnic cu troleul până la birou și înapoi. De fapt oriunde m-aș duce mă duc cu troleul, ca o săracă. N-am benzină. Nici mașină. Nici iubit cu mașină. Nici prieteni cu mașină. Știți voi că cine se aseamănă se adună. Suntem o gașcă de săraci. Unii mai au biciclete. Alții nici măcar pe alea. Și așa, în ficare dimineață începe aventura cu RATT-ul. Cel mai frumos e când ești pe tocuri (ca o lady adevărată care se respectă) și trebuie să faci eforturi enorme să te ții de-o bară în timp ce încerci să nu-ți rupi gâtul sau să nu pleznești vreo babă care se împinge în tine.

Cred că-s dereglată. Aveți și voi momente de-alea în care sunteți la muncă și vă gândiți: Pff... ajung acasă și mă trântesc în pat de nu mă mai ridic de-acolo un secol . Sau... Azi termin de citit cartea pe care am început-o săptămâna trecută. Sau... Trebuie să văd și eu filmul ăla de care mi-a zis Gigel. Cu siguranță că nu doar mie mi se întâmplă. Dar chestia e că ajung acasă și n-am chef să fac nimic. De fapt, le-aș face pe toate. Deodată. Aș citi, dar parcă m-aș uita și la film. Dar trebuie să bag la spălat. Mi-e foame. Parc-aș bea o bere. Ah, uite ce praf e pe mobilă. Trebuie să-mi fac ordine în dulap. Mă uit la serial. Ah, ce faină-i piesa asta. Ia să o ascutl de 100 de ori până mi se acrește de ea. Și poate mai scriu trei rânduri pe blog... sau... ah, e deja doișpe noaptea și n-am făcut nimic. Fuck it! Mă pun să dorm.

Ce frumoase sunt momentele alea când simți că ești înconjurată de oameni care-ți merită toată atenția. E așa un sentiment plăcut să simți că poți discuta ore, zile în șir cu o persoană fără să rămâneți fără subiecte de dezbătut. Iubesc oamenii cu mințile deschise spre necunoscut. Iubesc oamenii cu mințile murdare. Nu jegoase! Murdare... puțin parf ici-colo nu strică niciodată, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Iubesc să fiu înconjurată de oameni care mă fac să zâmbesc și alături de care mă pot manifesta în cel mai natural mod. Iubesc să pot bea o bere și să râgâi ca o lady adevărată în timp ce vorbesc cu omul despre... nivelul de trai din România sau despre problemele sistemului educațional din țara noastră. Treburi de oameni mari...

Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu. Am fost victima unui furt iar ceea ce a urmat mi-a dat de înțeles că aș putea face asta fară să sufăr nici măcar o consecință. Ok, poate exagerez, dar o să înțelegeți ideea în rândurile următoare. Nu vreau să jignesc, nu vreau să instig pe nimeni. Vreau doar să-mi exprim punctul de vedere (așa frustrat cum e) în speranța că poate alții vor avea mai mult noroc decât am avut eu.

Am impresia că n-am mai dat pe aici de cel puțin un secol. Să nu credeți că n-am mai avut idei sau lucruri despre care să scriu! Nici vorbă! Principalul motiv pentru care nu am mai scris este faptul că nu prea am mai avut timp. Jobul meu cel nou și facultatea îmi ocupă majoritatea timpului, iar atunci când găsesc câte o portiță de aer curat încerc să ies din casă, să fac cumpărături, să fac curat și alte lucruri de acest gen. Vă ziceam că mi-am găsit un job nou, sau mai bine zis: mi-am găsit în sfârșit un job!  Lucrez la Anticariatul Socrate din Iulius Mall Timișoara așa că dacă aveți drum pe acolo vă aștept să mirosim cărți împreună :). Și așteptați-vă să tot apară postări legate despre cărți, citit și alte lucruri asemănătoare.

Și mi-e frică tare. Cu fiecare articol pe care-l citesc mi se ridică părul și mi se face pielea de găină. Dacă lecțiile din cartea de istorie le citeam cu tot dragul, ceea ce citesc azi parcă nu-mi mai e așa de drag. Mi-e frică de-mi tremură inima. Mi-e frică pentru că sunt tânără și pentru că am idei și planuri și vise care nu se pot realiza printre gloanțe, praf de pușcă și cadavre. Refuz să citesc articole pe tema asta pentru că prefer să stau în prostia mea și să am impresia că n-o să se întâmple, cu toate că probabil mă înșel. Prefer să cred că nu e decât altă știre răsuflată care o să ne treacă ca glonțul pe la ureche (proastă comparație am ales!).

De mult nu mi s-a mai întâmplat să citesc ceva și brusc să mă trăznească o inspirație de-aia în așa hal încât să mă apuc să scriu și eu. Azi s-a întâmplat. Și uite așa mă apuc acuma, târziu în noapte să scriu despre cluburi și paranghelii cărora nu le găsesc rostul pe pământul ăsta. Poate-s eu bătrână tare și de aia nu le am cu chestiile astea cool, dar sinceră să fiu niciodată nu mi-au plăcut. Așa că vârsta nu cred că are un impact în toată treaba asta...

Luna d e c e m b r i e . Luna moșilor: Moș Nicolae și Moș Crăciun pentru unii, alți moși cu conturi grase în bănci pentru altele. Ideea e că-s moși. Peste tot. Pe străzi, pe afișe, prin magazine, la TV. Peste tot e plin de moși. În fiecare an, perioada asta e cu două tăișuri pentru mine. Niciodată nu sunt sigură dacă mă bucur sau nu că a venit. Am momente când sunt super entuziasmată că vin sărbătorile , se apropie Crăciunul și Anul Nou , dar am momente când mă enervează pur și simplu. Probabil sunt instabilă psihic sau ceva, dar nu mă pot hotărî niciodată.

Luna noiembrie se îndreaptă încetișor spre sfârșit. Se duce la culcare lăsând loc sfârșitului. Sfârșitului de an, desigur. Sfârșitul lumii l-am trăit de prea multe ori până acum ca se ne mai pese de el: 2000, 6.06.2006, 2012. Dar se pare că avem în noi sânge Bruce Willis. Ne merităm rolurile într-un mini Die Hard. Dar până să ajungem la sfârșitul anului, am trecut printr-un sfârșit. Sfârșitul „-escu” . S-au încheiat alegerile și din 16 noiembrie ne mândrim (sau nu) cu un nou președinte.

Toamna asta s-a instalat extrem de repede. Ieri purtam tricouri azi am primit pachetul de acasă plin cu zacuscă, geci groase, paltoane și căciuli. Deja a venit luna noiembrie și parcă văd că imediat zboară și vine Crăciunul. Perioada asta a fost una destul de plină, ca sa zic așa. 

Discuțiile despre credință, religie, Dumnezeu, rugăciune, ș.a.m.d. sunt vechi de când lumea și se va discuta mult și bine pe temele acestea. Mereu se vor găsi Ion și Gheorghe la crâșma din sat și vor bea un pahar de pălincă în timp ce discută despre Leanța care merge ca nebuna la biserică sau despre Săftica, femeia care nu i-a făcut nici măcar o pomană lu' bărbatu-său răposat. Mereu se va găsi o mamaie cu frica lui Dumnezeu care încearcă să-și convingă nepoata să se mărite ca să nu mai trăiască în păcat cu iubitul ei.

Având în vedere că Iubitul a plecat din nou la muncă și m-a lăsat singură cu „vara mea” am început să îmi umplu timpul cu tot felul de activități. Pe lângă citit, uitatul la seriale și pierdutul vremii pe Tumblr sau brambura prin oraș am început să urmăresc fel de fel de canale de vlogging pe YouTube. Pot spune că sunt unele mai interesante ca altele, dar și unele mai stupide ca altele.