Mi-e frică de război

Și mi-e frică tare. Cu fiecare articol pe care-l citesc mi se ridică părul și mi se face pielea de găină. Dacă lecțiile din cartea de istorie le citeam cu tot dragul, ceea ce citesc azi parcă nu-mi mai e așa de drag. Mi-e frică de-mi tremură inima. Mi-e frică pentru că sunt tânără și pentru că am idei și planuri și vise care nu se pot realiza printre gloanțe, praf de pușcă și cadavre. Refuz să citesc articole pe tema asta pentru că prefer să stau în prostia mea și să am impresia că n-o să se întâmple, cu toate că probabil mă înșel. Prefer să cred că nu e decât altă știre răsuflată care o să ne treacă ca glonțul pe la ureche (proastă comparație am ales!).

Mereu m-a fascinat tot ce-a însemnat războiul. M-a fascinat ceea ce soarta le-a adus în față celor care au trăit vremurile respective. Indiferent că e vorba despre luptele dinte turci și Ștefan cel Mare, sau despre cele două Războaie Mondiale, sau chiar și Revoluția din 1989, fiecare în parte mi-a atras atenția dintr-un anumit punct de vedere. Mereu m-am gândit cât de mult se suferea în perioadele respective. Și nu mă refer doar la cei care luptau pe front, pentru că asta e evident. Dar mereu mă gândeam la soțiile și copiii care rămâneau acasă și care în fiecare noapte adormeau cu zgomotul puștilor în urechi. Și probabil că li se cutremurau geamurile de la vuietul avioanelor de luptă sau din cauza tunurilor. Sau poate nu, pentru că frontul era îndepărtat. Cine știe?
Îmi amintesc de poveștile pe care mi le spunea mamaia-bătrâna (străbunica mea) despre război. Cum se ascundeau în pod ca să nu le găsească soldații ruși. Zicea că violau orice fată tânără prindeau, doar așa ca să se distreze. Povestea cum le era frică să bea apă de la fântână ca nu cumva să fie otrăvită. Nici măcar nu-mi pot imagina cum se poate trăi așa. Și mai ales cum poți tu, femeie tânără să-ți aperi eventualii prunci de soldații puși pe distracții. Asta când n-au chef să-ți dea foc la casă sau să îți ciuruie pereții cu gloanțe.
Azi am tot dat peste niște articole potrivit cărora tinerii între 20 și 35 de ani vor fi înrolați. Sau așa ceva. N-am citit foarte atentă, recunosc. Nici n-am vrut. Pentru că nu vreau să concep faptul că tineri precum Iubitul meu, prietenii mei, rudele mele vor fi nevoiți să se tăvălească prin tranșee ca să apere... ce? Rusia? România?
Poate dacă țara noastră ar fi atacată în mod direct și nevoia de militari ar fi una argumentată, aș înțelege și poate mi-ar fi mai ușor să depun o floare pe mormântul unui tânăr care și-a dat viața pentru asta. Dar așa... când nu înțeleg de ce trebuie să moară (că pe front, până la urmă, eu cred că e greu să trăiești), nu pot să concep așa ceva.
Dragi românași care abia dacă ați făcut câteva ore de sport în școala generală și care aveți o viață normală, vă invităm pe front. Ce contează că n-aveți condiție fizică sau că voi poate sunteți singura sursă de venit pentru încă 4 frați mai mici? Nu-i nici o problemă. Mergeți pe front, luptați, muriți... pentru... habar n-am pentru ce! Și nici nu vreau să aflu pentru că mi-e frică!
Mi-e frică pentru că sunt tânără! Mi-e frică pentru că vreau să-mi termin studiile, să călătoresc, să mă mărit, să am copii și să am o casă, o pisică și doi câini. Și vreau ca și copiii mei să facă la rândul lor alți copii și uite așa să devin eu bunică. Și să le citesc nepoților despre Harap-Alb și despre Mircea cel Bătrân și despre alți eroi. Și să le spun că oamenii ăia au murit ca să ne fie nouă bine. Ca să putem râde și să ne putem bucura de viață, de soare și de seninătatea din sufletele celor mai tineri decât noi.
Mi-e frică pentru mine și mi-e frică pentru cei dragi mie. Nu vreau să mă gândesc la lucruri macabre, dar mi-e frică. Nu vreau să mă gândesc că cine știe din ce motiv mâine ar putea pica o bombă în centru orașului și așa ar putea muri jumătate din oamenii pe care-i știu. Nu vreau să mă gândesc la asta pentru că mi-e frică și pentru că nu înțeleg. Nu înțeleg de ce Dumnezeu lasă să se întâmple atâtea orori pe lumea asta! Oare El, când stă acolo Sus la el pe tron și se uită la lumea asta... la ce se gândește? De ce lasă oameni nevinovați să moară? De ce dă voie țărilor să-și declare război una-alteia? Nu e destulă suferință pe lumea asta?
Chiar trebuie să ne omorâm reciproc? Nu ne mai suportă pământul pe toți, chiar și așa nefericiți și săraci cum suntem?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”