Tropote de gânduri...

Cu fiecare zi care trece de la nenorocirea de la Colectiv mi se face din ce în ce mai scârbă de oameni. Și așa îmi dau seama de ce mi-am luat pisic și de ce-l iubesc așa de tare. Pentru că el nu-i idiot și n-aruncă cu păreri în stânga și-n dreapta fără să gândească. Vreau să avertizez că postarea asta e plină de păreri foarte subiective care s-ar putea să jignească așa că îi rog pe cei mai sensibili să apese frumos x-ulețul mic din colț. Nu arunc cu pietre-n nimeni, dar am niște doze de venin care se adună în mine și le-aș scuipa în fața ălora care nu-și văd de treaba lor și aruncă cu vorbe aiurea. Eu nu le pot înțelege părerile, dar le pot respecta în timp ce mi le exprim și eu pe ale mele. Corect?

O seară de vineri. Un club. 27 de morți. Mulți răniți. Doliu național. Milioane de păreri. Prostie multă. Ăsta ar fi așa, un fel de rezumat al rezumatului, în caz că ați picat de pe Pluto acum 2 secunde și nu știți ce s-a întâmplat noaptea trecută în clubul Colectiv din București. Oamenii s-au dus acolo să se simtă bine, să bea un pahar, să dea un pic din cap pe muzică. Cele 27 de persoane ar fi trebuit să se ducă acasă în 4 labe, nu între 4 scânduri. S-au dus acolo și probabil ultima lor grijă era faptul dacă o să găsească sau nu un taxi liber când vor pleaca de acolo. Aparent au găsit unul... spre Rai.

În seara asta am dat pe Facebook peste un post care m-a întors cu susul în jos. De obicei nu sunt foarte ușor impresionabilă. Am așa, o crustă destul de groasă care trebuie pătrunsă pentru a ajunge la latura mea sensibilă. Ea există acolo, în adâncuri, dar e greu de atins. Cu toate astea, un amărât de share de pe Facebook a spart crusta și a făcut-o bucățele, pireu, apoi a mâncat-o. Urâtă comparație. Să nu mai bat câmpii...

Cum am ajuns la concluzia asta? Simplu. Am fost victima unui furt iar ceea ce a urmat mi-a dat de înțeles că aș putea face asta fară să sufăr nici măcar o consecință. Ok, poate exagerez, dar o să înțelegeți ideea în rândurile următoare. Nu vreau să jignesc, nu vreau să instig pe nimeni. Vreau doar să-mi exprim punctul de vedere (așa frustrat cum e) în speranța că poate alții vor avea mai mult noroc decât am avut eu.

Și mi-e frică tare. Cu fiecare articol pe care-l citesc mi se ridică părul și mi se face pielea de găină. Dacă lecțiile din cartea de istorie le citeam cu tot dragul, ceea ce citesc azi parcă nu-mi mai e așa de drag. Mi-e frică de-mi tremură inima. Mi-e frică pentru că sunt tânără și pentru că am idei și planuri și vise care nu se pot realiza printre gloanțe, praf de pușcă și cadavre. Refuz să citesc articole pe tema asta pentru că prefer să stau în prostia mea și să am impresia că n-o să se întâmple, cu toate că probabil mă înșel. Prefer să cred că nu e decât altă știre răsuflată care o să ne treacă ca glonțul pe la ureche (proastă comparație am ales!).

Luna noiembrie se îndreaptă încetișor spre sfârșit. Se duce la culcare lăsând loc sfârșitului. Sfârșitului de an, desigur. Sfârșitul lumii l-am trăit de prea multe ori până acum ca se ne mai pese de el: 2000, 6.06.2006, 2012. Dar se pare că avem în noi sânge Bruce Willis. Ne merităm rolurile într-un mini Die Hard. Dar până să ajungem la sfârșitul anului, am trecut printr-un sfârșit. Sfârșitul „-escu” . S-au încheiat alegerile și din 16 noiembrie ne mândrim (sau nu) cu un nou președinte.

Toamna asta s-a instalat extrem de repede. Ieri purtam tricouri azi am primit pachetul de acasă plin cu zacuscă, geci groase, paltoane și căciuli. Deja a venit luna noiembrie și parcă văd că imediat zboară și vine Crăciunul. Perioada asta a fost una destul de plină, ca sa zic așa. 

Discuțiile despre credință, religie, Dumnezeu, rugăciune, ș.a.m.d. sunt vechi de când lumea și se va discuta mult și bine pe temele acestea. Mereu se vor găsi Ion și Gheorghe la crâșma din sat și vor bea un pahar de pălincă în timp ce discută despre Leanța care merge ca nebuna la biserică sau despre Săftica, femeia care nu i-a făcut nici măcar o pomană lu' bărbatu-său răposat. Mereu se va găsi o mamaie cu frica lui Dumnezeu care încearcă să-și convingă nepoata să se mărite ca să nu mai trăiască în păcat cu iubitul ei.

Ce bine că mai ies și eu în lume, că uite așa îmi găsesc subiecte de dezbătut pe blog. O discuție ici, o privire aruncată dincolo și uite așa îmi dau seama că vecinu are o capră mai neagră decât a mea. Știți deja că eu sunt o persoană destul de naționalistă. Nu arunc cu pietre în capul românilor decât atunci când merită. Da, suntem un popor frumos cu o țară minunată. Problema noastră e că ne lăsăm conduși de oamenii nepotriviți și ne complacem în niște situații din care ar trebui să ne zbatem să ieșim. Dar, na, noi suntem neamul lui „Laaaas' că-i bine și-așa rău”. Suntem așa cum suntem, asta e. Dar în micuța mea excursie am observat niște lucruri nu tocmai roz în legătură cu englezii. Nu zic c-am fi noi nu știu ce genii, dar totuși...

Tot anul mi-l petrec făcânu-mi planuri și punând țara la cale. Dar ce zic eu „țara”? Când încep să fac planuri, apăi fac, și toată lumea trebuie să se învârtă în direcția în care vreau eu. Și fac liste și scheme și schițe și iar liste și… de cele mai multe ori le fac degeaba. Mda, cam așa-i mai tot timpul… Dar asta nu mă oprește să tot planific și să mă agit ca mai apoi să fiu dezamăgită și să plâng și să mă plâng, dar așa-s eu.  Evident că și pentru vara asta am avut pusă la punct o listă de genul:  ”to do”. Vara e imediat pe sfârșite și lista mea nu prea are tăieturi pe ea. Un singur lucru am reușit să-l fac până acum și sunt extrem de fericită din acest motiv.

Ce frumos e la noi, la români! Lumea zice că e grea viața în România. Oare așa să fie? Nu cred că există țară în lumea asta unde să se dea mai multe zile libere decât la noi. Avem zile libere de Crăciu, de Paști, de 1 Decembrie, de Sf. Andrei, etc, etc. Libere peste libere și noi ne plângem că ne e greu.

Când nu deschid televizorul luni de zile știu eu de ce nu o fac. Sau dacă o fac îi dau drumul pe un program de muzică sau de desene animate. De ce? Pentru că acolo nu se difuzează tâmpenii și minciuni. Acolo nu încearcă nimeni să-ți bage în cap o idee care este considerată „comună”. Degeaba zic unii că internetul ne prostește, pentru că e fals. Nu internetul ne prostește ci noi alegem să îl lăsăm să facă asta. Avem de ales dintre milioane și miliarde de lucruri pe care le putem citi, le putem vedea, le putem asculta și noi alegem exact ceea ce ne dorim. Dacă cineva alege să citească tabloide pe net e strict problema lor. Asta nu înseamnă că cineva i-a obligat să facă asta...

Ziua de azi a fost încărcată de prea multe evenimente. De când m-am trezit m-am gândit la două lucruri: iarna și tricolor. Era clar că oriunde m-aș uita mă voi izbi de astea două lucruri. Și nu m-am înșelat deloc... Facebook-ul a fost invadat de steaguri tricolore, de fotografii cu harta româniei, de poze cu oameni în port popular și de urări de bine către țărișoara dragă. Printre aceste postări au răsărit și câteva cu ”Hello, December!”, ”Winter is here” și alte postări de genul. pentru că suntem români adevărați, dar sună mai bine dacă trântim o postare în engleză. Am trecut și peste astea... dar peste ce n-am putut să trec nici la momentul actual a fost altă știre...

Înțeleg că posturile de televiziune trebuie să-și câștige pâinea din ceva, dar totuși. Eu, ca simplu telespectator și cetățean al unei țări care, zic eu, a trecu de mult de epoca de piatră, mă simt pur si simplu hărțuită. Nu am voie să am un punct de vedere pentru că știrile mă obligă să mi-l schimb, nu pot să acționez așa cum aș vrea pentru că nu e bine . De ce toată nebunia asta?

Româncă m-am născut, româncă vreau să mor! De ce?! Pentru că-mi iubesc țara așa cum e ea, cu bune și cu rele. Am reușit să cresc 21 de ani aici și sunt sigură că voi mai „crește” în continuare, tot aici. Nu vreau să plec „dincolo”. Nu vreau și nu vreau...

Dacă tot am început să-mi exprim nemulțumirea pe  Facebook , de ce să nu o fac și aici, și peste tot. Să țip în gura mare, poate așa mă aude și pe mine cineva. Știam eu că pe Facebook sunt tot felul de porcării care nu trebuie luate în seamă. Le vezi, te miri și treci mai departe. Dar cum să treci când îți sare în ochi prostia mare cât calul?

Pentru că tot e Paștele încep prina vă spune Hristos a Înviat! Cum se întâmplă de fiecare dată când e o sărbătoare din asta mare, se întâmplă lucruri care trebuie scrise pe blog. Desigur că așa s-a întâmplat și acum.

Dragii mei, azi am aruncat o privire pe blogul lui Mircea Badea, am intrat acolo sa citesc o stire si ce credeti? In josul paginii respective [ nu pe blogul lui! ], era un link catre poza asta [ vezi sfarsitul post-ului ]. Nu mi-a venit sa cred. Am vazut titlul mare: ADRIAN CRISTEA - GOOOOL!. Si asta nu-i nimic. O poza, dupa cum stim, poate face cat 1000 de cuvinte, iar poza de pe prima pagina a ziarului dovedeste asta. Au pus o stampila cu "INTERZIS COPIILOR" pe locul unde statea linistit, fara nicio grija organul minunatei vedete.Stampila respectiva nu are niciun sens deoarece oricum se vede tot ce n-ar trebui sa se vada. Si ca balciul sa fie balci, mai aparea si o poza mai micuta, pe aceeasi pagina cu duduia Bianca Dragusanu pe care n-am putut sa o salvez, si care avea un titlu imens gen : "Nu pot sa ma f*t cu tine". De ce sa pui un astfel de titlu pe prima pagina!? Desigur aparea si mandra vedetuta cu formele la vedere undeva intr-un colt. Dragilor, uitati-va ...