Se caută părinți (pe Facebook)


În seara asta am dat pe Facebook peste un post care m-a întors cu susul în jos. De obicei nu sunt foarte ușor impresionabilă. Am așa, o crustă destul de groasă care trebuie pătrunsă pentru a ajunge la latura mea sensibilă. Ea există acolo, în adâncuri, dar e greu de atins. Cu toate astea, un amărât de share de pe Facebook a spart crusta și a făcut-o bucățele, pireu, apoi a mâncat-o. Urâtă comparație. Să nu mai bat câmpii...
Postarea despre care vorbesc este asta. La prima vedere pare o poză normală cu o bebelușă adorabilă și fericită. Descrierea de sub ea schimbă totul. Minunăția asta de fetiță e abandonată într-un spital din Bacău. Stă acolo, probabil într-un pătuț jerpelit, înconjurată de niște asistente nu tocmai drăguțe, și o așteaptă pe mami să vină să o ia în brațe. Sau poate nu e așa. Poate asistentele alea sunt chiar drăguțe și o drăgălesc și o pupă toată ziua. Poate „știrea” asta nici nu e adevărată și fetița doarme cu mama ei bine-mersi. Dar totuși... văzând postarea asta am realizat că țara asta în care trăim e crudă tare.
Nu sunt eu în măsura să judec mamele, dacă le pot numi așa. Nu am și nici nu am avut vreodată un copil al meu. O să am în viitor! Dar acum nici măcar planuri de așa natură nu am. Dar stau să mă gândesc așa...
Cum poate o femeie să-și abandoneze copilul? Sânge din sângele ei. Bucățică ruptă din adâncul cel mai adânc al ei. Femeie dragă, ai atins vârsta la care te poți reproduce. Mare păcat! Te-ai distrat, te-ai simțit bine și o voință divină a vrut ca tu să rămâi însărcinată. Ai aflat și te-ai gândit să-l păstrezi că e păcat să faci avort. Și ai adus pe lume o perluță mică și frumoasă care a plâns când a văzut pentru prima dată lumea și apoi a sperat că va zâmbi toată viața. Dar din cauza ta, aparent a ajuns să-și caute o familie iubitoare pe Facebook. Exact ca o pisică rătăcită.
Ochii ăia mari ai fetiței din poză oglindesc inocența pură. Se uită goi spre o lume care momentan n-are nimic să-i ofere în afară de niște amărâte de share-uri.
Jur că mi s-a rupt sufletul în miiiii de bucăți când am văzut fețișoara aia mică și inocentă. Ochii ăia mari mi-au privit direct în suflet și nu-mi mai pot lua gândul de la ei. Aș vrea să am bani mulți să pot pleca acuma la Bacău și să o iau pe asta mică acasă. Să am grijă de ea și să-i explic, când o să crească mai mare, că în lume există iubire și bunătate și că oamenii sunt capabili de lucruri mărețe. Și i-aș explica faptul că femeia care i-a dat viață nu a fost demnă de ea. Nu a meritat-o. Dar totuși... cum să-ți părăsești copilul în spital? Te chinui să treci printr-un travaliu și printr-o naștere ca mai apoi să te ridici și să pleci acasă cu mâinile în buzunar așa, ca și cum te-ai fi ridicat de pe wc. Shit happens, right?
Oare ce discuții are femeia aia cu prietenele ei...?
Îl știți pe Gigel? Am fost gravidă cu el. Am născut ieri, da am terminat cu asta. Am lăsat copilul în spital că mi-am dat seama că nu-s pregătită. Nu-s eu făcută din material de mamă.
Știu că exagerez și poate femeia aia chiar a avut probleme și a ales să o lase acolo pentru a nu-i oferi fetiței o viață de toată praștia, plină de scandaluri, sărăcie și tristețe. N-a vrut să-i nenorocească viața, nu? Viața de care se presupune că trebuia să fie responsabilă tocmai ea, mama! Mi se pare inacceptabil, oricum!
Dacă nu ești în stare să crești un copil nu te întinde aiurea, nu te lăsa purtată de val, că uite... se întâmplă și minuni! Și așa intru într-o altă discuție. Cea despre viața mea personală. Când mă mărit? Când fac copii? Ei bine, o să fac toate astea când o să fiu pregătită! Când o să fiu ferm convinsă că bucățica aia de univers pe care o voi naște eu va avea parte de tot binele din lume și că eu o să fiu cea care i-l va oferi. Nu va avea nevoie de share-uri pe Facebook pentru a fi fericită sau pentru a putea dormi într-un pătuț cald și moale.
Știu eu că Dumnezeu ne-a zis să creștem și să ne înmulțim, dar sunt convinsă că nu s-a gândit că o să luăm asta așa de în serios, astfel încât să nu ne gândim deloc la consecințe. O fi zis și El așa, ca să știm ce trebuie să facem ca să perpetuăm specia asta tâmpită, dar unii chiar iau treaba asta prea în serios și uite că se ajunge la situația în care se caută părinți adoptivi prin share-uri exact la fel ca și pentru pisicile rănite.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media