Viața după furtună
Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.