Soarele are voie să răsară și pe strada mea

Dup-atâta frig și ceață, iar se-arată soarele. De azi nu ne mai îngheață nasul și picioarele. A venit primăvara și am decis că-mi las să se dezgețe tot: nasul, picioarele, sufletul. Singurul lucru care-mi rămâne înghețat va fi zâmbetul. Înghețat pe mutra mea de copil cretin. Sufletul ăla mic și negru al meu are voie în sfârșit să se dezmorțească, să se întindă un pic și să se deschidă. A stat o jumătate de an sub o plapumă grea și rece care nu l-a încălzit deloc așa că soarele ăsta de primăvară îi va face bine. 
O minune de om pe care o am aproape în viața asta îmi zice mereu: Hai că iar ești femeie și mă enervezi. Sunt femeie și gândesc mult. Prea mult. La un moment dat mă mințeam singură că gândesc prea mult cu sufletul și că n-ar fi nimic rău în asta. Mă mințeam că e ok să-ți tremure mâinile când te sună el. Nu e bine deloc. E chiar nociv. Dar am realizat asta târziu... și totuși, bine c-am deschis ochii până la urmă și am decis că nu vreau să mă mai îndrăgostesc niciodată din prima, cu sufletul. Am decis că vreau să iubesc prima dată cu creierul, cu mintea. Am făcut-o o singură dată în viața asta și mi-a fost atât de bine... încă îmi e. N-a suferit nimeni, n-a plâns nimeni și acum amândoi zâmbim spre orizonturi diferite fără nici un fel de resentiment. 
Anul ăsta l-am început destul de prost, dar văd că lucrurile se îndreaptă spre calea cea bună. Răsare soarele și încă nu mi se dezgeață zâmbetul de pe chip. Zâmbesc lumii cu încredere și râd și mă simt bine. Parcă nu-s eu și cumva încerc să fac cunoștință cu mine. Descopăr în mine un om despre care pur și simplu uitasem că există. Un om care zâmbește mult, care merge cu drag la lucru, care nu se plânge, care nu se mai trezește dimineața fără chef, înjurând. 
Omul ăsta nou nu mai are așteptări și se bucură de fiecare lucru frumos care i se întâmplă. Omul ăsta zâmbea dimineață când a văzut că înmuguresc copacii din fața blocului. Omul ăsta dansa dând cu mopul prin casă. Omul ăsta zâmbea spălând căni murdare de cafea. Zâmbea pentru că erau 3 căni. Omul ăsta se bucura că n-a băut cafeaua singur. 
Omul ăsta nou râdea ieri, întâlnindu-se cu o prietenă dragă. Râdea cu sufletul, nu cu buzele, atunci când ea i-a zis: Nu te recunosc! Ce-i cu tine? Nici eu nu mă recunosc, draga mea, dar dacă ai știi cât de bine îmi pare!
Sunt încă în stadiul de proiect. Lucrez la mine. Mi-am făcut ordine în viață și în suflet. Am păstrat doar câteva persoane. Cele care contează cu adevărat și care-au fost acolo când am plâns și m-au strâns în brațe cu drag sau m-au pleznit peste ochi să-mi revin cu și mai mult drag. Și le mulțumesc pentru asta. 
Zâmbesc mult primăvara asta. Așa mi-am propus și aparent oamenii din viața mea mă ajută mult în sensul ăsta. Am tăiat răul de la rădăcină, am zugrăvit pomii din grădina sufleului meu și acum încep să înflorească. Să vedeți ce frumos va fi când voi culege roadele lor.
Gânduri pozitive și zâmbete. Asta-i tot ce-mi doresc și pentru mine și pentru restul. Problemele vin și trec. În viață totul se întâmplă cu un motiv, așa că nu are rost să ne consumăm energia pentru lucruri negative.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”