Viața după furtună

Au fost furtuni aprige cu tunete și fulgere. Au curs râuri. De lacrimi. A bătut vântul când n-a mai fost nimic acolo. În suflet. Prima dată a fost pace. Apoi a venit furtuna. Apoi a fost liniște din nou. O liniște de-nmormântare. Se auzea doar șuierul vântului și clinchet de aminitri sparte. Le spărgeam cu ciocanul să le fac cioburi. Să dispară. Dar cioburile nu dispar. N-am reușit să le fac praf și să le suflu spre orizont. Au rămas colțuri mici care taie. În carne vie. Încep să le mătur, să le fac grămezi și să le așez în cutii sus pe dulap. Să nu mai calc în ele. Să nu le mai simt tăișul. Le las să se umple de praf și la un moment dat poate o să le arunc. Poate. Dar poate le las acolo și la un moment dat o să le scot din nou la lumină să-mi dau seama ce om am fost și să-l compar cu omul care sunt azi.

Într-un an se pot schimba multe. Doar oamenii nu se schimbă. Ei rămân aceiași. Doar își schimbă măștile. Azi îți arată ceea ce vrei tu să vezi, mâine îți arată ceea ce sunt cu adevărat. Dar tu nu ai de unde să-ți dai seama care e masca și care e omul. E plin de măști pe străzi. Măști care sunt plimbate în liniște pe chipuri. Unele mai triste altele mai vesele, dar niciodată nu vei știi exact adevărul din spatele lor. Ne zugrăvim pe fețe zâmbete. Zâmbete false care ascund dureri, răni, lacrimi. Ascundem furtuni în priviri și la un moment dat găsim Un Om. În privirea ta tună, în a lui fulgeră. Și privirile se completează. Și atunci zâmbești cu sufletul. Nu mai contează ce expresie are masca ta sau a lui. Începeți să vedeți prin ele. Dincolo de ele.
Și în suflet începe să cânte muzica. Nu mai e liniște. Cioburile de amintiri sunt puse bine în cutiile de pe dulap și uiți de ele. Te uiți la El și zâmbești cu toată ființa ta și te întrebi de ce. Ai fost îndrăgostită și știi cum e, dar asta nu se compară cu sentimentul ăla nebun de fluturi în stomac. N-ai fluturi în stomac. Ai muzică în suflet. Poate chiar sufletul cântă de fericire. Și oare e fericire?
Ce e fericirea? Fericirea e să nu îți bei cafeaua singur dimineața. Fericirea e să nu adormi singur noaptea în patul tău cel mare cu lenjeria colorată. Fericirea e să gătești pentru cineva, nu doar pentru tine. Fericirea e atunci când auzi „mi-a fost dor de tine”. Asta e fericirea? Așa te simți când ești fericit?
Eu mă simt liniștită. Mă simt la locul meu. Seara când mă pun în pat sunt mulțumită de mine, de ceea ce sunt, de oamenii pe care îi am în jurul meu, de felul în care îmi petrec timpul. Ce viață frumoasă avem. Așa-mi spunea aseara un prieten. Oare chiar avem? Oare își are rostul întrebarea asta? Normal că nu! Nici nu contează. Important e că noi suntem bine. E comod să poți vedea dincolo de măști. Când intrăm în casă le agățăm în cui, lângă chei și devenim noi. Așa fac eu, așa fac toți oamenii care intră în casa mea. În casa noastră.
Și prin zâmbete sincere, prin priviri sincere, prin vorbe sincere, furtuna s-a stransformat în briză. Un vânticel ușor de primăvară... cu parfum de narcise. Așa e în sufletul meu acum. Mă uit pe geam: e primăvară. Mă uit în suflet... e primăvară.

Scriind rândurile astea nu mă recunosc. Parcă scriu despre altcineva. Poate scriu despre altcineva. Încă aștept un pic speriată să văd dacă Andreea cu frutuna-n suflet mai e pe aici. Poate stă ascunsă undeva... poate se întoarce. Ce-i voi spune atunci?
Îi voi spune că mi-e bine. Îi voi arăta ce oameni frumoși am lângă mine. Îi voi arăta cum mi-am făcut ordine în viață, în gânduri, în amintiri și va înțelege. Și se va bucura. Știu că se va bucura și probabil că se va urca sus pe dulap în cutiile cu amintiri. Se va duce acolo și le va spune cioburilor respective că Andreea e bine. Mult mai bine. Și că e fericită și că zâmbește. Ceea ce n-a mai făcut demult...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”