Nepoata Albastră

Luna noiembrie se îndreaptă încetișor spre sfârșit. Se duce la culcare lăsând loc sfârșitului. Sfârșitului de an, desigur. Sfârșitul lumii l-am trăit de prea multe ori până acum ca se ne mai pese de el: 2000, 6.06.2006, 2012. Dar se pare că avem în noi sânge Bruce Willis. Ne merităm rolurile într-un mini Die Hard. Dar până să ajungem la sfârșitul anului, am trecut printr-un sfârșit. Sfârșitul „-escu”. S-au încheiat alegerile și din 16 noiembrie ne mândrim (sau nu) cu un nou președinte.
Din '89 până acum câteva zile am fost conduși de -escu. Iliescu, Constantinescu, Băsescu, escu, escu și iar escu. Daca ne-a fost bine sau nu, știți și voi, nu trebuie să vă mai spun eu. Dar din Turul II al campaniei care tocmai s-a încheiat, „dinastia -escu” a fost sortită pieirii. Indiferent care dintre cei doi candidați ar fi câștigat, -escu și-ar fi găsit sfârșitul.
Nu-s eu bătrână tare dar buletinul meu începe să se umple de stickere de la vot. Încep să fac colecție de ele. În campaniile trecute am fost la vot, doar așa, ca să mă duc. După ce-am făcut 18 ani am fost prima dată să votez ceva consilieri locali... fâs. Nici nu știam cine-s respectivii, dar m-am dus să-mi exercit dreptul pe care tocmai îl câștigasem. Apoi, în anii care au urmat am tot fost la vot. Și-am pus ștampile să fie puse. Nu de mult am citit undeva că 
Dacă voturile noastre ar schimba ceva atunci n-am mai avea voie să votăm.
Cuvintele astea erau citate ca fiind ale lui Mark Twain. Nu știu dacă el a fost cel care a spus asta, dar o bună perioadă de timp am trăit cu ideea că votul meu oricum nu contează. Indiferent pe care chenar pun eu ștampila, pe scaunul vânat va sta tot cine vor „cei de sus”. La un moment dat mă gândeam să merg la vot doar ca să mi-l pot anula. Să pun ștampile pe toți candidații ca să nu se supere niciunul. Măcar cu numele meu nu avea cum să voteze altcineva, în acest caz.
Anul acesta, însă, lucrurile s-au schimbat. Am început să deschid ochii. Am citit câte un articol ici-colo, câte o opinie, o emisiune-două văzute pe la TV și mi-am format și eu o părere despre candidații care râvneau la osul cel mare: funcția de președinte al Românicii. Niciodată nu mi-a plăcut politica. Nu am înțeles-o și nici nu m-am străduit să o înțeleg. Din punctul meu de vedere sistemul politic din România e o mare scenă de teatru. Punct.
Eh, dar văzând câtă agitație s-a format mai ales în Turul II am zis că ceva nu e în regulă. Prea e gălăgie. Au mai fost alegeri și acum 5 ani și acum 10, dar n-a fost așa nebunie. M-am dezmeticit până la urmă și mi-am dat seama că țara noastră s-a împărțit în două: roșu și albastru.
Nu vreau să mai intru în detalii pentru că deja știți toată povestea și sunt sigură că sunteți sătui de ea la fel ca și mine. Voiam doar să scot în evidență faptul că în sfârșit nu am mai votat fără să gândesc. Nu am votat împotriva cuiva ci am votat pentru cineva. Recunosc că n-am stat să ascult promisiunile făcute de cei doi candidați, n-am primit nici un pix și nici un litru de ulei. Sunt sătulă de gogoși care se desumflă imediat după alegeri. Am votat pur și simplu că mi-a plăcut omul. Mi s-a părut mie că are față de președinte și nu mi-ar fi rușine dacă mi-ar reprezenta țara în lume. Pare zdravăn și cu picioarele pe pământ. Pare! Acuma să vedem de ce e în stare. Că știți cum e, la plăcinte înainte, la război înapoi. 
Și pe lângă faptul că-mi place mie așa de dânsul, care ulterior a și câștigat alegerile (în caz că nu v-ați dat seama despre cine scriu eu aici), a mai fost un lucru care m-a făcut să-l votez. Un afiș. Da! Eram într-o zi în stație și așteptam 14-le și beleam ochii aiurea până am văzut ceva ce mi-a atras atenția. Stația era tapetată cu „11 rotițe pentru al 12-lea ceas” sau ceva de genul ăsta. Foarte pe scurt și pe înțelesul tuturor erau explicate rotițele care ar trebui să se miște mai bine la noi în țară și nu o fac. Erau chestii de genul: educația, locurile de muncă, etc. Lucruri pe care (cică) Domnul Albastru le-ar unge puțin ca să se învârtă mai bine dacă ar câștiga alegerile. De câștigat le-a câștigat. Să vedem când se apucă de meșterit.
Nu judec pe nimeni. De aia e democrație, pentru ca fiecare să aibă dreptul la libera alegere. Au fost oameni care-au votat cu Domnul Roșu și acum probabil că sunt roșii de furie sau de necaz. Ah, și mai sunt cei care nu-s nici roșii nici albaștri. Aș zice că-s un fel de violet, adică o combinație între cele două culori, dar tare am impresia că asta înseamnă că ar căpăta altă tentă politică și n-aș vrea asta. Aici desigur, mă refer la cei care nu-s pro Albastru dar votează împotriva lui Roșu.
Bine că s-a terminat toată nebunia. Am votat. Ne-am exteriorizat. Am sărbătorit. Acum așteptăm să vedem cum va arăta „România lucrului bine făcut”. Abia aștept!
Până una-alta trebuie să fac cumva să rezolv dramele pe care le-au adus alegerile astea în familia mea. Tataia și tata sunt foc și pară. Roșii de furie. Cel puțin tataia e roșu cu R mare. Poate până de Crăciun o să-și facă mama curaj să-i spună că are o nepoată albastră. Sigur nu mai văd nici o bucată de șoric și nici un litru de vin de la el. În cel mai rău caz, mă dezmoștenește. :)
Așa că, Domnule Albastru, vă rog să-i demonstrați lui tataia că sunteți un om de cuvânt care ne va scoate țara asta din... mă scuzați. Știți dumneavoastră mai bine. Scoateți la înaintare experiența de la catedră și puneți la colț toți elevii neascultători. Absențe nemotivate, medie scăzută la purtare. Mergeți până la exmatriculare dacă e cazul! Un lucru bine făcut nu e bun dacă nu e dus până la capăt!

*Textul ăsta abundă de metafore. Dacă-l făceam în rime plângea Eminescu de-l vedea.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media