Viața bate filmul

Am 22 de ani și-un zambet. Un zambet și-un șnițel. 22 de ani și după cum am mai spus și aici o relație de 5 ani și două șnițele, ca să zic așa. Ori sunt eu prea bătrână ori sunt nebună că nu mai plâng la filme siropoase. Acum ceva timp consumam un bax de șervețele și mi se oprea de două ori respirația din cauza plânsului în timp ce mă uitam la filme de dragoste, siropoase și dramatice. Acum de multe ori îmi dau ochii peste cap când văd câte o secvență de-aia la care altă dată aș fi fleoșcăit perna de lacrimi. Poate a murit romantismul din mine... poate e altceva, dar nu mai înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Primul film pe care l-am văzut cu Țuți a fost A walk to remember și evident că am plâns cu sughițuri în timp ce dragul meu iubit îmi ștergea lacrimile care-mi șiroiau pe obraji. Și ah, ce romantic mi se părea gestul ăsta al lui. Și acum mi se pare :). Filmul ăsta se numără printre puținele filme lacrimogene la care ne-am uitat împreună. Sinceră să fiu, nici nu-mi amintesc altul. Eh, am mai plâns eu și la X-Men de exemplu, dar asta nu se pune. 
Și ca să nu mă mai întind aiurea... voiam să vorbesc despre speranțele false pe care ni le bagă pe gât filmele astea. Noi, fetele, femeile, suntem visătoare și așteptăm mereu acel  Făt Frumos pe cal alb să vină să ne ia și să ne ducă departe unde să ne găsim hepi endul pe care-l visăm de când am citit prima dată Cenușăreasa. Ne dorim atenție. Ne dorim să fim mângâiate și răsfățate și ținute-n puf. Și femeia care neagă asta e o ipocrită! Visăm cu ochii deschiși la un bărbat adevărat care să ne iubească pentru ceea ce suntem și să ne iubească necondiționat, nu doar așa... Și dacă ar putea face asta până când moartea ne va despărți ar fi ideal.
Nu e nimic greșit. Keep dreaming!
Dar filmele astea ne bagă bețe-n roate. Sau cel puțin eu așa cred. P.S. I love you, A walk to remember, Dear John, One day, If only, ș.a.m.d. sunt doar câââteva titluri care-mi vin în minte. Câteva tittluri care mă enervează. Pe cât sunt filmele astea de frumoase, pe atât de tare mă enervează. Ne uităm la ele cu atâta drag și cu atâtea lacrimi în ochi... După ce vezi un film de-ăsta stai și te gândești, tu așa ca o femeie normală...
Of... ce frumos. Uite cum se iubesc ei așa necondiționat și cum nu le pasă de ceea ce spun cei din jur. Și cum trec ei prin încercări așa de grele doar ca să fie împreună. Uite cum o strânge în brațe și cum o pupă pe frunte. Uite cu au ei cancer amândoi dar se iubesc de nu mai pot (The fault in ourt stars). Și cum îi lasă el mesaje chiar dacă știe că va muri, numai ca să o facă să treacă mai ușor peste pierderea lui... Awww!
Eu nu mă mărit până nu găsesc un bărbat care să mă iubească așa! Clar! Nu mă mai las! Nu mă mai îndrăgostesc de nici un porc din jurul meu! Gata!!!
Dragelor, vă zic ceva: nu uitați că în povestea aia veche tocmai prințul era ăla din pielea porcului! Cu toate speranțele astea pe care ni le dau filmele astea, uităm să privim în jurul nostru. Uităm că și în realitate există bărbați extraordinar de romantici și de buni care știu cum să se poarte cu o femeie. Sunt bărbați frumoși și normali care au atât calități, dar și defecte, pentru că, deh, nu există perfecțiune. 
Eu niciodată n-am fost genul căreia să-i placă bărbații ăia perfecți, gen modele de pe catwalk. Niciodată! Mereu mi-au plăcut bărbații care nu-s chiar cei mai frumoși din lume, dar au acel ceva care te face să uiți să-nchizi gura și să bălești uitându-te la ei.
Nu vă mai umpleți inimile cu speranțe și modele. 
Genul meu de bărbat vreau să fie: înalt, slab, blond, cu ochi albaștri, cu mușchi, cu mașină,cu casă, cu o mama de treabă care să fie o soacră perfectă cu care să ies dimineața la cafea.
Nu o să îl găsiți. Chiar dacă o să fie blond cu ochi albaștri, maică-sa nu o să te suporte. Sau dacă o să aibă mașină, nu o să fie slab pentru că îi place șaorma, și tot așa.
Uitați-vă la filme, dragele mele. Plângeți și băliți pe bărbălocii ăia perfecți care joacă rolul ăla așa de bine. Dar învățați să faceți diferența între film și realitate! Toți actorii ăia superbi, în spatele camerelor de filmat sunt și ei oameni ca toți ceilalți bărbați din lume. Și ei uită să își ia cheile de acasă când pleacă la lucru. Poate nici ei nu aduc micul dejun la pat iubitelor. Când iubitele lor sunt nervoase și aruncă cu tigăi după ei prin casă ei nu merg la ele să le sărute pe frunte și să le facă masaj la tălpi. Și ei beau bere și râgâie. Și lor le miros picioarele. Și nici ei nu-și adună șosetele de prin casă.
Așa că... hai să plângem și să visăm, dar să începem să ne uităm în jurul nostru și să vedem că există bărbați care merită apreciați și care poate sunt de 10 ori mai buni decât Gerry din P.S. I love you.
Viața bate filmul. Și viața bate în sensul în care ceea ce ne oferă realitatea nu ne poate oferi nici un film oricât de frumos ar fi. Lacrima care-ți curge când o pupă Jake Gyllenhaal pe Anne Hathaway (Love and other drugs) nu se compară cu felul în care-ți va tremura inima când iubitul tău, într-o dimineață oarecare, se va hotărî să îți facă el cafeaua și o să-ți dai seama că aia e cea mai bună cafea pe care ai băut-o vreodată.




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media