Oamenii încuiați nu trăiesc în viitor. Se zbat între trecut și un prezent care nu există.

Ce frumoase sunt momentele alea când simți că ești înconjurată de oameni care-ți merită toată atenția. E așa un sentiment plăcut să simți că poți discuta ore, zile în șir cu o persoană fără să rămâneți fără subiecte de dezbătut. Iubesc oamenii cu mințile deschise spre necunoscut. Iubesc oamenii cu mințile murdare. Nu jegoase! Murdare... puțin parf ici-colo nu strică niciodată, dacă înțelegeți ce vreau să spun... Iubesc să fiu înconjurată de oameni care mă fac să zâmbesc și alături de care mă pot manifesta în cel mai natural mod. Iubesc să pot bea o bere și să râgâi ca o lady adevărată în timp ce vorbesc cu omul despre... nivelul de trai din România sau despre problemele sistemului educațional din țara noastră. Treburi de oameni mari...
Provin dintr-un orășel de munte. Nu, nu e orășelul X din O scrisoare pierdută. Este vorba despre Petroșaniul în care oamenii uită să mai discute. Uită că în lumea asta sunt atâtea subiecte de dezbătut și ei vorbesc despre aceleași subiecte 10 ani... 20 de ani... indiferent dacă se întâlnesc la o tăiere de moț, un majorat sau o cafea/bere. Ei discută despre sărăcie, minerit și mașini. Pentru că în Petroșani ești șmecher tare dacă ai un Golf 4 care arată un pic mai bine decât restul cotețelor de pe stradă. Dacă ai Golf ești băiat calumea, dacă ai BMW alb ești cocalar și dacă ai Merțan decapotabil ești neam cu Guță. Asta așa, ca să vă faceți o idee...
Ce aș putea vorbi eu cu oamenii de genul? N-am mașină, săracă n-aș putea spune că sunt, și minele nu sunt tocmai punctul meu forte. Mai nou sunt și licențiată și cică specialistă în comunicare și tot nu găsesc subiecte de discutat cu oamenii ăștia. Doamne ferește să mă apuc să povestesc ce-am văzut la Timișoara sau ce carte am citit ultima dată că imediat mă pleznește realitatea și văd pe mutrele lor nepăsarea. 
Așa că am decis să răresc pe cât posibil vizitele mele la Petroșani pentru că nu mă mai simt în elementul meu acolo. Iubesc orașul, zona, îmi iubesc prietenii de acolo (care nu prea mai există), îmi iubesc familia, dar nu m-aș întoarce niciodată să trăiesc acolo. Been there, done that și nu-i chiar cel mai minunat lucru din lumea asta. 
Așa că la Timișoara am dat peste fel de fel de oameni cu preocupări interesante. Cu oamenii ăștia am putut discuta și despre facultate, și despre cărți, și despre filme, și despre dezvoltare personală și despre buci și despre prostituate și despre vacanța la bunici. Ați prins ideea...
Cea mai faină chestie pe care am auzit-o în ultimul timp de la o astfel de persoană este următorul lucru: „Trăim în viitor”. Evident că am ridicat din sprânceană și am întrebat „De ce?”. Răspunsul a fost simplu: Uite-te la ceas. Și în clipa în care m-am uitat am înțeles exact ceea ce voia să spună respectivul. 
Niciodată nu există un prezent. Mereu e ori trecut, ori viitor. Secundele trec neîncetat și nu poți spune că acum e prezentul. Până să rostești propoziția a trecut. E deja viitor. Corect?
Mi se pare fascinant și mi-a dat un pic cu virgulă toată treaba... am început să stau să mă gândesc la viitor. La ceea ce vreau să se întâmple, la ceea ce trebuie să se întâmple, la ceea ce nu-mi doresc să se întâmple... 
Du-te la Petroșani la un om care n-a ieșit în viața lui din Valea Jiului și spune-i treaba asta. Încearcă să-i explici și hai să-mi povestești ce răspuns ai primit. Nu vreau să jignesc sau să generalizez situația asta. Desigur că în Petroșani sunt oameni foarte inteligenți cu care ai ce discuta, la fel cum și în Timișoara sunt oameni încuiați și bătuți în cap... evident că fiecare pădure își are uscăciunile și florile ei. Depinde de tine ce-ți place să culegi.
Aparent, eu, după ce mi-am umplut coșul cu buruieni am ajuns în sfârșit să culeg și câte-o floricică. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”