M-ai citit din prima. Acum scrie-mă!

Știu că sunt o carte deschisă. Până și coperta mi-e transparentă. Undeva pe prima pagină stă scris un titlu vag. Nu știu cum mă numesc atunci când sunt lângă tine. Sunt deschisă spre tine și spre orice. Spre viitor. Sunt o carte neterminată. Autor mi-e mama. M-a început în 1992 și m-a lăsat așa. M-a predat lumii. Și lumea a început să mă scrie. Uneori am fost scrisă cu zâmbete, cu hohote de râs. Alteori în loc de peniță delicată de stilou a fost folosită lama. Sau cuiul. Și-a durut. Au fost cuvinte scrise cu lacrimi în mine. Lacrimi și suspine. Uneori și urlete. Țipete interioare. Le-am auzit doar eu. Paginile mele s-au scris timp de 22 de ani într-un mod natural și normal. An de an. Nimic special. Un zâmbet, o lacrimă, un hohot de râs, o spaimă, o bucurie apoi un suspin. Apoi ai apărut Tu.


Ai apărut și m-ai răsfoit în timp ce-mi miroseai fiecare pagină. Îți treceai degetele fine peste fiecare rând și eu mă deschideam în fața ta din ce în ce mai tare. Nici în ziua de azi nu-mi pot explica de ce. Și m-ai citit de la început. Într-o zi de iulie mi-ai și spus: Te-am citit eu așa un pic. Ți-ai dat seama de la început cum sunt, cum am fost scrisă și ai început să ștergi fragmente întregi. Capitole întregi. Ai șters capitole pe care le credeam interminabile. N-ai rupt nicio pagină. Nu știu prin ce magie ai șters pur si simplu totul. Și ai rămas doar tu. Tu și cu mine. Și m-ai transformat în cartea ta. Și din ziua în care te-am cunoscut ai început să mă rescri. Literă cu literă. Cuvânt cu cuvânt. Și-ai început să scrii un capitol nou. Abia l-ai început și încă scrii.
Ai o răbdare de bijutier. Scrii rar, dar bine. Fiecare cuvânt pe care-l așterni pe paginile mele se imprimă adânc. Nu știu ce fel de cerneală folosești, dar continuă să mă scrii. Creează-mi povestea de care aveam nevoie.
Oare ce fel de carte sunt? Aventură? Roman de dragoste? Te rog să nu mă transformi într-o dramă și nici într-un act dintr-o comedie. Scrie-mă frumos, așa rar cum o faci tu… cu grijă. Nu apăsa prea tare pentru că paginile mele sunt delicate, vezi? Uneori lăcrimează dacă apeși prea tare. Cerneala se imprimă oricum și rămâne acolo. Nimeni nu va putea șterge povestea pe care ai început-o tu.
După ce termini de scris, dacă vei face asta vreodată, te rog arde-mă! Du-mă la o margine de oraș, în cea mai apropiată pădure și dă-mi foc acolo. Rupe fiecare pagină pe care ai scris-o și dă-i foc. Apoi lasă-le să se evapore în aer. Să se facă scrum fiecare cuvânt, fiecare lacrimă, fiecare amintire. Nu mă lăsa cu ele pentru că n-aș putea să le țin laolaltă în aceeași copertă. Și după ce ți-ai pus tu amprenta pe paginile mele nimeni nu le va mai putea atinge nici măcar cu gândul. Nu voi mai permite asta.
Dar încă mai ai de scris. Abia ai început.
Bine ai venit. Așează-te, fă-ți un ceai și deschide-mă. Uite o pagină nouă, goală, care te așteaptă. Așterne-ți povestea acolo… rând cu rând. Scrie acolo despre tine, despre mine, despre noi, despre trecut și despre viitor.

Să nu scri nimic despre prezent. Prezentul îl trăim împreună. 

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media