Cel puțin o dată în viața asta o să mă mărit!

Fetelor, și mamele voaste au o problemă cu faptul că voi nu vă măritați? Doinița suferă din cauza asta și are impresia că o să mor fără să se lege nimeni la cap cu mine. Din toată treaba asta rezultă faptul că-s eu atât de bătută-n cap încât nici maică-mea nu crede că mă va suporta cineva vreodată. Am și eu o vârstă și ar trebui să mă gândesc mai serios la toată treaba asta, nu? Am terminat facultatea, mi-am găsit un job simpatic, și ar cam fi cazul să mă pun pe treburi mai serioase. Oh... de-ar știi Doinița cât de departe e gândul ăsta cu măritișul...

Nu neg că visez la el de când mă știu, dar am ajuns la vârsta la care nu mai visez la cai verzi pe pereți. N-o să mă mărit într-o trăsură trasă de cai albi și nici n-o să port pantofi de cleștar așa că prințul meu mai poate aștepta oleacă.Eh, și iată că draga mea Cristina (despre care am scris și aici) trece prin aceeași dramă. E singură (băieți, săriți!) la vârsta la care Doinița s-a măritat! Cum ne permitem noi oare obrăznicia asta? Când eram de vârsta voastră eu mă măritam și după încă 3 ani ai apărut tu. Așa-mi zice Doinița de fiecare dată când vine vorba despre vârsta mea... Și iată că odrasla ei are mâine-poimâine 23 de ani și n-are nici cel mai mic plan să se mărite. Ea abia acum se îndrăgostește cu fluturi și îmbujorări de zici că are 14 ani. O Doamne, ce copil ai, Doinițooo! Când ar trebui să lingă plicurile cu invitațiile de nuntă ea visează caiverzipepereți și o arde îndrăgostită de-i pârâie călcâiele.
Și dacă tot nu se prevăd la orizont șanse de măritiș, eu și Cristina ne-am dat seama că ceva nu-i bine. Doinița are dreptate! Trebuia să ne mărităm, ce mama naibii! Dar aparent, la noi acasă nu vine nimeni nici în vizită, d-apăi să se mai mute cineva cu noi. Pe viață?? Hah.
Și uite așa am făcut noi două un pact:
Dacă până la 35 de ani nu se încumetă nimeni să ne ia de soațe ne mărităm. Una cu cealaltă! Uite așa, numa de ciudă. Înseamnă că destinul ne-a vrut împreună și planetele s-au aliniat în așa fel încât să ne trăim tot restul vieții împreună. Oricum noi plănuisem să facem copii deodată, dar aparent n-avem cu cine și nici cu ce să-i creștem așa că ne-am mai gândit la o treabă. După ce ne mărităm (actele le tipărim și le semnăm noi, nu ne trebuie nici oficios de-ăla de la primărie și nici popă) ne luăm o casă cu curte și mansardă (ca orice cuplu care se respectă) și am zis că găsim un bărbățel, un Laleș sau un Gigel care să ne trântească câte un plod ș-apoi să ne lase în pace. Nu putem face una cu cealaltă copii din două motive: pentru că cică biologic și anatomic nu prea se poate și chiar dacă s-ar putea ar ieși „prea perfecți” așa că ne-am abține oricum. Deci o să facem fiecare câte un copil cu vreun purtător de „sabie” și-apoi îl punem să semneze niște hârtii prin care să jure pe Zeii Noi și pe cei Vechi că n-o să mai vorbească vreodată cu noi sau cu copiii. Minunat, nu?
Na, după ce facem copiii îi creștem noi cum știm mai bine. Până una alta mai avem un pic de așteptat că poate totuși până la 35 de ani cucerim și noi vreo inimă care să fie atât de cretină încât să se lege de noi până când moartea ne va despărți.

***
Vă rog să tratați textul ăsta cu un zâmbet pe mutre, pentru că nu vorbeam chiar serios. Asta era doar o discuție pe care o aveam noi într-o dimineață rece în drum spre lucru. Aveam creieruțele un pic înghețate așa că am debitat minunea asta pe care poate o s-o punem în practică, poate nu... cine știe? :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Produse drăguțe de la Marillys.ro

22 și 5 ani: clarificare de situație

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!