joi, 8 decembrie 2016

Despre relația mea cu Oreo (sau cât de importantă e comunicarea dintre mieunător și stăpân)


De când mă știu mi-am dorit un animal de companie. Când eram micuță îmi doream un câine, dar tata niciodată nu a fost de acord cu animalele în casă. Le iubește de nu mai poate și ar fi un fel de Noe mai mic dacă ar sta la casă. Ar avea câte un specimen din fiecare, dar pensionar fericit într-un bloc de pensionari nefericiți, nu își poate îndeplini visul ăsta. Ținând cont că ai mei au adus argumente care mai de care mai logice sau mai puțin logice astfel încât să mă convingă că nu putem să creștem un câine în casă, au început să mă ducă cu zăhărelul. Prima dată mi-au luat o pereche de peruși, de care avea grijă doar mama, desigur, apoi mi-au luat un iepuraș, pe care până la urmă l-am dus la coteț pentru că era prea mare ca să-l mai ținem în cutie și să-l scot de acolo doar când aveam eu chef să mă joc cu el. Oricât de simpatice și iubibile erau animăluțele astea, nu m-am atașat așa de tare de ele așa că la un moment dat am renunțat la ideea unui animal de companie. La luarea acestei deczii, cel mai mult a contribuit argumentul suprem al tatei...

Când o să fii la casa ta poți să îți iei câți câini vrei tu. A fost așa, un fel de: my castle, my rules. Am înghițit în sec, am pus capul în pământ și în mintea mea de copil încăpățânat și rănit în orgoliu am zis: lasă că îți arăt eu ție. 
Timpul a trecut. Eu am crescut, am zburat din cuib și am aterizat în casa mea. Mă rog, în chiria mea...dar nu contează asta. M-am gândit un pic înainte de a lua decizia, dar împreună cu Iubi am ajuns la concluzia că nu vom fi capabili să avem griă așa cum trebuie de un câine. Nu avem cum să-l scoatem afară mereu, n-avem timp să stăm toată ziua cu el, să-i dăm toată atenția de care avem nevoie. Așa că... o pisică independentă și arogantă care nu are nevoie decât de un culcuș cald, apă, mâncare și alintări maxime am zis că e alegerea perfectă. Și uite așa l-am adoptat noi pe Oreo ca să ne întregească familia. Când l-am adus acasă avea 900g și era atât de slăbuț încât părea transparent și-mi era și frică să-l strâng mai tare în brațe ca să nu-i rup vreo coastă.
Timpul nu stă în loc și pisicul de 900g a crescut și s-a transformat în ditamai mâțocul. E energic și cerșetor după fiecare gram de atenție pe care îl poate obține. E sociabil și se alintă mereu, se întinde cât e el de lung, cu burta-n sus și doarme cât e ziua de lungă. Asta dacă nu aleargă ca nebunul prin casă sau dacă nu-mi roade florile.
Uneori stau și mă uit la el și mă gândesc la ce-o fi în mintea lui de pisică. Câteodată are o privire atât de disprețuitoare, și cumva superioară de-mi vine să intru în pământ. Când se alintă și cerșește mângâieri pare că ne iubește atât de mult, dar câteodată parcă se uită la noi ca la niște sclavi. Pune-mi apă, schimbă-mi nisipul, adună șervețelul pe care l-am făcut bucăți în sufragerie, cumpără-mi alte bobițe că astea nu-mi plac... și multe alte replici de genul pare că-i trec prin minte.
Se spune despre pisici că sunt extrem de perverse și parșive. Vor ca totul să fie făcut așa cum vor ele și dacă nu-i așa întorc spatele și pleacă cu coada ridicată. Cu toate astea, cred că undeva adânc în sufletul lui de motan există și un pic de compasiune, un sentiment de iubire, de atașament. Ok, poate exagerez, dar nu vreau să cred că sunt doar niște ființe rele care acționează doar ca să-și satisfacă propriul interes.
Dacă ar fi să fac schimb de roluri cu Oreo: eu să fiu pisica și el stăpânul, doar așa de dragul de a vedea totul di cealaltă perspectivă, cred că mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea să văd că stăpânul îmi orferă tot spațiul de care am nevoie, că se joacă cu mine atunci când vreau, că are griă de mine, că mă iubește și e atent la nevoile mele. Mi-ar plăcea să dorm cu el în pat, să-i sar în cap noaptea și să-i rod părul pentru că știu că nu s-ar supăra. Mi-ar plăcea să văd că mă lasă în pace să dorm pe scaunul de la birou, o zi întreagă, chiar dacă el are nevoie să-și termine proiectul ăla la birou. Aș aprecia toate astea și cu siguranță și Oreo le apreciază în felul lui de felină răsfățată.

Am impresia că noi comunicăm cumva... îl simt atunci când e agitat și are chef de joacă, sau atunci când vrea să fie lăsat în pace. Simt când vrea să fie alintat și cel mai mult îl iubesc atunci când se cuibărește lângă mine pe canapea. Comunicarea asta între stăpân și blănos este esențială. Fără cuvinte, doar din priviri și probabil prin ceva sistem de vibrații ale universului ne spunem unul altuia: mulțumesc sau lasă-mă în pace. Mi-am dat seama de comunicarea dinte mine și Oreo, într-o zi în care m-am simțit foarte rău. Nu am putut să mă dau jos din pat nici măcar ca să-i pun de mâncare. El e un pisic foarte energic de felul său, dar în ziua aia, a stat în pat cu mine, a dormit și a tors până am adormit amândoi. Nu s-a jucat, nu m-a mușcat, n-a cerut nimic. A stat cu mine pur și simplu. A doua zi când am început să mă simt mai bine și să umblu un pic prin casă, a început și el să se joace, să sară pe mine, să miaune, să se agite. Parcă era cu totul și cu totul altă pisică. Asta cred că e toată empatia de care este el capabil.
Și acum, în timp ce scriu, știe că am treabă. A văzut că nu-l bag în seamă așa că s-a tolănit pe pat lângă mine. Nici nu zici că am pisică-n casă.
Cei de la cattitude.ro au lansat cu autorul celor de la Creative Wings un magazin online de mâncare și accesorii pentru animale de companie. Am mai văzut eu magazine de tip petshop de unde se pot comanda diferite chestiuțe pentru patrupede, dar ce este diferit la Catitude este faptul că nu mizează doar pe produsele lor premium, ci promovează într-un mod educativ ideea aceasta de comunicare între animal și stăpân și încurajează oamenii să privească într-un mod pozitiv relația cu animalele de companie. Poate dacă s-ar fi lansat mai devreme, ar fi aflat și tata de ei și m-ar fi lăsat să am un câine când eram în clasa a IV-a. Dar poate că așa a fost să fie. Poate Universul n-a vrut să am un câine atunci, ca astăzi să-l putem avea pe Oreo, flocăciosul ăsta superb, în familia noastră.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu