Despre copilul care-am fost


Azi e despre copii. Ce înseamnă a fi copil? Cine stabilește granițele copilăriei? Când începe și când se termină copilăria? Eu cred că e infinită. Nu are început și nici sfârșit. Depinde doar de noi. Din punctul meu de vedere copilăria începe o dată cu primele amintiri care ne rămân în minte. Nu am amintiri de când eram bebeluș deci nici măcar nu știu dacă am existat. Mama așa zice, c-aș fi început să exist prin '92. Mi-a arătat și poze c-un copil care cică aș fi eu. Eu nu țin minte dar o cred pe cuvânt pentru că-i mama, de-aia.

Aș putea spune că am început să exist din primul an de grădiniță, adică de pe la 4 ani jumate. Am amintiri de atunci. Multe. Acum mi-e greu să organizez cronologic toate amintirile pe care le am de la grădiniță. Am întipărite în memorie câteva momente, câteva imagini. Îmi amintesc cum n-am putut să-mi pun sigură haina mov pe umeraș în dulăpiorul cu păun și m-am întors plâmgând acasă (grădinița fiind în spatele blocului). Vă dați seama ce s-a panicat Doinița când și-a văzut pruncul cu geaca în brațe plângând cu muci și sughițuri. Pe mine m-ar fi bufnit râsul dacă eram în locul ei. Sincer. Îmi amintesc că aveam niște papucei roșii cu talpă neagră dintr-un cauciuc tare cu care stăteam încălțată în clasă la grădiniță. Tot la grădiniță eram când a sărit prima data un câine să mă muște, dar am avut noroc că m-a prins doar de fustița tricoatată de maică-mea. Tot la grădi eram când m-a dărâmat un dalmațian care avea chef de joacă. După faza asta mi-a fost frică mult timp de dalmațieni. Îmi aduc aminte că în primele zile de grădiniță îmi era frică de doamna educatoare. Îmi amintesc o fază când George i-a dat cu un cub în cap Mădălinei (cred că așa o chema...). Toate fazele astea mi-au rămas așa rătăcite prin minte. Atunci eram copil...
Mama zice că am fost un copil cuminte. Și nu m-ar lăuda doar de dragul de a o face că și Doinița e sinceră ca mine și zice omului în față ce-are de zis. Mereu zice că nici când era gravidă cu mine nu i-am făcut nici un necaz. N-a avut grețuri matinale, pofte nebune, dureri. Am stat liniștită în burtică și după 9 luni le-am arătat medicilor ce-am avut eu mai frumos: fundul. Așa m-am ales cu nota 5 la naștere. Primul și ultimul 5 din viața mea. Ca și bebeluș, ai mei zic că am fost cuminte. Nu-mi plăcea să dorm după-masa. S-a chinuit maică-mea o perioadă să mă convingă să dorm la prânz dar apoi și-a dat seama ce personalitate puternică am și s-a lăsat păgubașă. Noaptea dormeam. Zice că se chinuia să îmi dea de mâncare pentru că aveam gura mică și nu încăpea lingurița. N-am urlat, n-am bătut din picioare prin magazine, n-am pleznit-o pe maică-mea pentru că nu mi-a luat nu știu ce jucărie. 
Apoi cică am crescut și poceam cuvinte. Așa zice tata. Mâncam „busichi” cu mere rase. Ăia fiind biscuiți. Mă înregistraseră ai mei pe casete de-alea pe care le deluram cu creionul. Mă întrebau „ce culoare are haina lu' tanti?” și eu le ziceam că-i „oșie”.
Și-a trecut timpul și am ajuns în clasa I și-am fost premiantă cu coroniță dar n-am putut să merg la premiere din cauza varicelei. Și de atunci au trecut 12 ani de școală și 3 de facultate și eu păstrez în mine bucățele din fetița aia cu ochelari de Harry Potter de care râdea jumate de clasă.
Îmi era greu să le explic lor de ce port eu ochelari. Nici eu nu știam. Știam doar că nu văd bine și că mă dor ochii dacă nu-i port. Și aveam niște ochelari de copil mic... rotunzi cu rame subțiri și cu lentile groase că așa trebuia. Și i-am purtat de la 4 ani jumate. Zi de zi. Și n-am stricat nici o pereche. Am plâns mult din cauza insultelor pe care le auzeam de la cei din jur, dar acum uitându-mă în urmă zâmbesc trist. M-aș duce să-i zic Andreei de 6 ani că mucoșii ăia care râd de ea mai târziu o să-și dorească să fie prietenii ei, să-i zic că n-are rost să-i bage în seamă pentru că ea e frumoasă și cu ochelarii ăia și fără ei. 
Da! M-aș duce să-i zic că e frumoasă pentru că nimeni nu i-a zis niciodată asta cât a fost mică. Niciodată nu s-a simțit frumoasă dar a știut să zâmbească mereu și să-și vadă de treaba ei fără să-i deranjeze pe alții. N-a avut mulți prieteni pentru că n-a avut nevoie. A avut puțini dar buni.
Eu, cea de azi, sunt o proiecție a Andreei mici. Schimbată dar cumva aceeași. Dacă stau și privesc în urmă îmi dau seama că de la copilul ăla mic am învățat eu să fiu puternică. Nu știu unde s-a pierdut copilașul sau când a dispărut... cred că a dispărut când a simțit prima data fluturi în stomac pentru băiatul nepotrivit și s-a speriat și a fugit. Da, cred că atunci s-a încheiat copilăria și-a început o „pre-adolescență zbuciumată de ofuri și suspine”. 
Am fost un copil crescut în fața blocului, printre câini și în castele de frunze. Am sărit elasticul, am jucat prinsea pe țări și făceam coronițe din năsturei în spatele blocului. 
Am avut o copilărie frumoasă așa cu bune și cu rele cum a fost. N-am dus lipsă de nimic. Poate un pic mai multă afecțiune n-ar fi stricat, dar așa suntem noi, suntem reci pe exterior și ne topim de calzi ce suntem în interior. Și eu, și mama și tata. Nu suntem drăgăstoși și pisicoși. N-am fost niciodată.
Vreau să am copii la rândul meu și să le pot oferi o copilărie cel puțin la fel de frumoasă cum a fost a mea. Cel puțin, am zis! Sper să le fie de 10 ori mai bine. Sper ca de ei să nu râdă nimeni. Să nu plângă decât de fericire. 
Copilul care-am fost îl țin ascuns printre amintiri. Îl țin acolo până o să am și eu copii și o să-l scot afară atunci să se joace împreună. Să-i învețe pe cei mici tot ce n-a avut el timp să învețe. Să le arate tot ce n-a putut el să vadă. Așa o să fac...
Până atunci rămân eu, cea care sunt azi, uitându-mă în oglindă și zâmbind spre cea care am fost odată...

La mulți ani, copilași!
În loc de felicitări vă las aici aceste două capodopere din „preistorie”. Artă, nu glumă. Sunt o artistă de mică, știu!
Desenam pe orice colț de foaie unde găseam un pic de spațiu

Mă visam mireasă :))... ceea ce mai fac și azi din când în când... :)




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media