Mulțumesc pentru aripi

De multe ori m-am gândit oare cum ar fi să fiu pasăre? Să-mi iau zborul așa de fiecare dată când am eu chef și să mă duc încotro văd cu ochii. Câteodată mi-ar plăcea să am aripi și să zbor cu toate că mi-e frică de înălțime. Până va avansa știința până acolo încât să se inventeze transplantul de aripi de vultur, eu mă mulțumesc cu aripile primite în weekendul care tocmai a trecut. Am primit un set de aripi mari și frumoase care mi-au oferit o senzație pe care nu o pot înțelege decât eu și cu mine. Aripile mele nu m-au ridicat de la sol și nici n-am zburat peste mări și țări. Am zburat cu sufeltul și cu mintea în timp ce strângeam în brațe cel mai iubit bărbat din lume.
Probabil că n-ați înțeles nimic din ce-am scris până acum așa că vreau să clarific un pic situația. Weekendul trecut am primit aripi. De la iubitul meu. Nu a venit la mine cu o cutie cu pene. Nu. Mi-a dat o cască și o pereche de ochelari și mi-a spus: urcă-te! Și m-am urcat și m-am ținut strâns de el în timp ce el trăgea de maneta de accelerație. Și am zburat.
Iubitul meu și-a luat motor ca să dea palpitații mamelor noastre. Unii zic că e donator de organe acuma, alții zic că e nebun și teribilist. Eu cred doar că emană atâta tinerețe încât nici nu-mi vine să cred. Mama, are inima în gât de fiecare dată când îi spun că am ieșit să ne plimbăm cu motorul și mereu îmi spune să nu-l las pe Kuki să meargă cu viteză. (De parcă aș putea eu să frânez în vreun fel)
Și după cum spuneam, weekendul ăsta am zburat. Cu sufeltul pentru că roțile erau pe asfalt și fundul meu mare pe șa. Am făcut o plimbărică de aproximatim 200 km în câteva zile și mă dureau mâinile și spatele de la cum am stat în aceeași poziție atâta timp, dar nu mă plâng. Viteza vântului trecând prin părul meu, sunetul motorului și pieptul meu lipit de spatele Iubitului formează așa un tot unitar care mă face să rânjesc tâmp de fiecare dată când mă dau jos de pe motor. Și ce dacă afară erau 11 grade? Și ce dacă mi-au înghețat gheruțele? Felul în care îmi trepida inima de fiecare dată când El punea mâna pe mâinile mele și mă întreba ești ok? nu se compară cu nici o altă senzație. Este o contradicție atât de mare între aura de nesiguranță pe care o are plimbarea cu motorul și siguranța pe care o simțeam de fiecare dată când vedeam că El are grijă de mine chiar și în momentele când, teoretic, nu prea are cum având în vedere că trebuia să fie atent la drum.
De fiecare dată când accelera îmi treceau tot felul de lucruri prin minte. Faptul că n-am centură de siguranță și dacă Doamne ferește am cădea n-am avea nici un punct de sprijin. Singura centură de siguranță sunt mâinile mele strânse în jurul lui. Faptul că într-o mașină, în caz de accident, mai ai un airbag, o tetieră care cât-de-cât se presupune că te protejează. Pe motor ai o cască și un costum de protecție... dacă îl ai și pe ăla. Speri doar să ai parte de asfalt uscat și să nu dai peste dobitoci în trafic.
Am încredere în Iubitul meu și mereu l-am sprijinit în tot ceea ce și-a dorit să facă. E un bărbat tânăr și e normal să își dorească mașini, cai putere, viteză și adrenalină. E absolut normal. Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Lasă adrenalina să-ți inunde venele atunci când știi că inima ta poate suporta asta.
Dacă tu ai 25 de ani și cel mai  „periculos” lucru pe care îl faci este faptul că urci 3 etaje cu liftul, este strict problema ta. Nu-i judeca pe alții care își doresc mai multe de la viață. Nu-i judeca doar pentru faptul că tu nu ești capabil să faci aceleași lucruri. Dacă ție îți place să-ți pierzi viața pe Facebook și prin cafenele trăgând de un capuccino 5 ore, continuă să faci asta, dar nu-i spune iubitului meu că e nebun sau că vrea să se omoare doar pentru că și-a îndeplinit o dorință și pentru că-și satisface setea de tinerețe. Tu continuă să-i spui că e donator de organe  și întoarce capul după el de fiecare dată când trece cu viteză pe lângă tine. Tu, care mergi cu 30km/h în afara localității cu mașina ta obosită. Petrece-ți tinerețea în baruri vorbind despre cum ți-ai dori tu o mașină cu 500 de cai putere sub capotă și lasă-i pe ceilalți să fie teribiliști, să nu stea cu tine la masă și să vină să te pleznească cu realitatea peste ochi.
Iubesc oamenii care tac și fac. Oamenii care își doresc un lucru și luptă cu toate puterile până obțin ceea ce vor. Sunt mândră că Iubitul meu este un astfel de om. Sunt mândră că e cu capul în nor și cu picioarele pe pământ.
Te iubesc, iubitule și-ți mulțumesc pentru aripi! Promit să mă țin strâns de tine și acum, și peste 1 an și peste 10 și peste 50 când o să fim bătrâni și o să mergem cu motorul la mare, numa așa ca să moară de ciudă „tinerii” ăștia care nu-s teribiliști. O să le trimitem vederi dar n-o să le donăm nici măcar un gram de sânge, nici măcar o bucățică de ficat cu toate că ei ne numesc donatori de organe.
Până la urmă nici nu știu de ce se agită oamenii cu faza asta cu motociclist = „donator de organe”. Să te înscri ca și donator de organe mi se pare un lucru nobil.  Sunt 100% convinsă că nici iubitul meu și nici alt om din lumea asta nu și-a luat motor cu gândul să intre cu el în primul pom. Accidente se întâmplă și cu motorul și cu mașina și cu căruța. Destinu-i destin. Din punctul meu de vedere cred că e mult mai frumos să-ți trăiești viața în așa fel încât atunci când îți vei da ultima suflare vei zâmbi știind că ai făcut și altceva în viața asta decât să pierzi vremea și să mănânci nervii altora. Numa zic.
Știți cum e vorba aia? Câinii latră. Ursul trece... cu 200km/h pe lângă voi. Pam pam!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”