Am o armată de soți pentru că „ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”

Do you know that moment? Right? Nu-s eu singura nebună, nu? Mi se întâmplă des să întorc capul după bărbați pe stradă. Mă rog, e greșit spus „întorc capul” pentru că nu fac asta, la propriu, dar mă uit luuung și zâmbesc pentru că-mi place ce văd. Și ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place, nu? V-am mai zis eu că mie nu-mi plac bărbații ăia gen Ken sau bunocii după care se topesc domnișoarele de rând. Nu am un tipar anume care-mi place deci nu vi-l pot descrie. Trebuie să aibă acel ceva care să-mi atragă mie atenția și să-mi mângâie retina. Da, în acest caz trebuie să-mi mângâie retina mea bolnavă pentru că ce are în cap nu contează pentru că oricum n-o să-l mai văd niciodată. Contează să-mi placă ceea ce văd.

Și sinceră să fiu rar mi se întâmplă să-mi cadă vreun mascul așa cu tronc și să mă gândesc la el. Sau să zic în sinea mea ah, ce drăgu e bărbățelul ăsta. Adică na, unii sunt drăguți, alții au corp frumos, alții au picioare frumoase, alții au spatele lat, iar unii sunt bruneți cu ochi verzi. După cum le e norocul... Dar am pățit o singură dată să-mi placă un bărbat așa de tare încât să simt un fel de fior...
Eram în mall și a trecut pe lângă mine vorbind în engleză cu alt tip, Nu mai știu să vă zic cum arăta. Știu doar că nu era foarte înalt, era șaten și avea un zâmbet așa frumos... atât. Și parcă purta o cămașă în carouri. Dar nu sunt sigură. Cred că l-am văzut 3 secunde. Că abia după ce a trecut de mine mi-am dat seama cât de tare mi-a atras atenția. N-am apucat să-l studiez, să-i rețin nici măcar un detaliu al feței. Știu că era un bărbat frumos, cu o atitudine frumoasă și vorbea engleză. Am zâmbit ca proasta după ce am trecut pe lângă el. Și m-am întors să mă uit după el (ceea ce nu prea fac, după cum am spus și mai sus), dar deja cobora scările rulante. So, he is gone forever!
Asta a fost așa o iubire de 3 secunde. Mi-a trecut.
Dar în lumea asta există bărbați pe care n-am cum să nu-i vreau. Nu cred că există femeie întreagă la creieri căreia să nu-i placă Hugh Jackman sau Robert Downey Jr. Să fiiiim serioase. Cireașa de pe tort, bomboana de pe colivă, ultima bomboană din cutie... ei sunt! N-are rost să mă bag în detalii referitoare la ce gânduri îmi umblă prin cap când vinde vorba despre cei doi. Some words are better left unsaid.
Să zicem doar că am o armată de soți care sunt toți ai mei, (cu toate că nu-s), dar Hugh și Robert sunt cap de listă. Dacă unul dintre bărbălocii ăștia ar fi al meu... să zicem că aș spăla toată viața tricorui transpirate și aș strânge șosetele aruncate prin casă zâmbind. Ok, exagerez. La un moment dat le-aș da și lor cu o tigaie în cap și i-aș trimite la mamele lor dacă ar fi nesimțiți, dar zic și eu așa... cum să nu vrei un bărbat de 50 de ani care să arate așa?

 Sau unul de 46 care să fie cam ca el?

Să mai zic și de Statham, The Rock ș.a.m.d.?

În postarea asta, desigur îl excludem pe Iubit. El știe că-l iubesc și că îmi fug ochii ici-colo, pentru că e un bărbat cu toate țiglele pe casă și știe că ochii au și ei un scop. Eu mă uit după bărbați frumoși și îi arăt femei frumoase pe stradă chiar și atunci când ne ținem de mână. Deal with that!