Scrisoare către ceea ce mereu va însemna „acasă”

Draga mea casă, dragu meu oraș, dragă Petroșani,
Încep să-ți scriu printr-o mulțumire. Îți mulțumesc că ai fost acolo și că m-ai primit în brațele tale murdare de praf de cărbune încă din prima clipă când am văzut lumina zilei... lumina murdară a soarelui. Dar așa murdar cum e, ai cel mai frumos soare... Nicăieri în lumea asta nu se bucură oamenii mai tare de soare decât se bucură minerii când ies din fundul pământului. Dragă soare din Petroșani, mulțumesc că l-ai întâmpinat pe tata în fiecare zi când a ieșit din mină și că i-ai luminat calea spre casă timp de aproape 20 de ani.


Dragă oraș, îți mulțumesc pentru că m-ai învățat să plâng și să râd. Îți mulțumesc pentru că m-ai învățat prima dată să te urăsc și apoi să te iubesc, ca mai apoi să te urăsc iar.
Îți amintești cât te-am blestemat și cât mi-am dorit să plec de lângă tine? Îți amintești cum nu dormeam nopțile visând la un viitor în care pe tine nu te includeam deloc?
Uite ca mi-am îndeplinit visele... mi-am facut viitorul fără tine. Am ajuns să fiu adoptată de o soră mai mare de-a ta.. de Timișoara. Draga de ea a avut grija de mine și mi-a oferit cele mai frumoase amintiri pe care mi le putea oferi. M-a facut să plâng de multe ori, dar am râs și am dansat și m-am îndrăgostit. Și-am plâns iar. Dar ea m-a ajutat să devin om mare și uite că am și diplomă și loc de muncă și responsabilități și griji și tot ce trebuie. Mai am încă vise și dorințe la care lucrez și pentru care lupt și muncesc cât de tare mă ține sufletul ăsta mic și negru al meu. Pentru că cică-s rea și rece, și unii ar zice că n-am suflet, dar te asigur eu că în adâncul meu e același copil cu ochelari de Harry Potter. Și copilul ăsta râde cu lacrimi de mărgăritar de fiecare dată când se uită în oglinda murdară din baie. Râde de fiecare cearcăn, de fiecare grimasă de supărare și-i vine să dea palme persoanei din oglindă ori de câte ori i se pare că o ia pe arătură...
Dragă Petroșani... mi-ești drag și-mi cer iertare pentru fiecare înjurătură și pentru fiecare blestem aruncat asupra ta. De fapt, te-am iubit mereu, dar n-am realizat asta. Îți iubesc munții și praful, trotuarele și străzile umbrite de copaci. Îți iubesc felinarele care noaptea-ți lumineaza străzile pustii. Te iubesc tot. Te iubesc pentru că m-ai păstrat acolo și pe mine și pe cei dragi mie.
Dar te urăsc în același timp... și sper să mă înțelegi și să nu mă urăști și tu...
Ești frumos de pici și puțini înțeleg asta.. dar eu mereu am încercat să văd partea plină a paharului și să văd frumusețea acolo unde alții nu vedeau decât praf și mucegai. Un fel de flori de mucigai cum ar zice Arghezi. Păcat de tine, dragule. Te strică sufletele negre pe care le numești copiii tăi. Eu înțeleg că orice cioară își iubește puii, dar nici chiar așa. Nu mai suporta toate creaturile astea care-ți murdăresc imaginea mai tare decât o face praful de cărbune din mină. Toată apa care curge pe Jiu n-ar putea spăla negreala de pe sufletele oamenilor care te numesc pe tine casă. De s-ar ridica și ceața de pe ochii oamenilor la fel cum se ridică roua de pe pădurile tale dimineața... ar fi minunat.
Îți mulțumesc că mi-ai arătat că oamenii sunt răi și că să faci un lucru rău e al naibii de ușor... De ce să faci o faptă bună, când la fel de ușor poți face 10 rele, nu? De ce să faci un om să râdă când îl poți tăvăli prin noroi ca mai apoi să-l calci în picioare... Nu, nu la propriu, cu cizme de miner.. nu... să-i calci în picioare încrederea, respectul...Nu tu ai facut asta, dragule... copiii tăi. Nu-i mai lăsa să zburde liberi pe stradă că aparent nu-s buni decât la a face lucruri rele.
De fapt, nu sunt aici să-ți dau lecții. Știu că poți crește oameni frumoși, oameni minunați. Am întâlnit și astfel de specimene. Rar. Dar le-am găsit.
Închei prin a-ți spune că-mi cer scuze că n-o să mai vin în vizită o perioadă. Nu știu când ne mai vedem... poate peste un an, doi... poate o să vin să-ți prezint viitorul meu soț, sau poate voi veni direct cu viitorii mei copii la tine. Nu promit nimic. Știu sigur că n-o să te mai văd curând. Nu te reneg... doar că simt că nu mai ești al meu... și nu mai ai ce să-mi oferi. Parcă doar tristețe... și-mi pare rău să spun asta și sper să mă înșel. Dovedește-mi că nu-i așa și dă-mi un semn.
Aștept cu nerăbdare să mă chemi la tine. Să-mi spui că totul va fi bine și că pe străzile tale a început să se audă și tril de păsărele, nu doar zgomot de bârfă răutăcioasă.
Ești bătrân și plămânii ți-s negrii de la atâta fum și praf... odihnește-te... fă-te bine.
Cheamă-mă la tine.

Cu drag și respect...
A ta... Andreea, Harry Potter-ul mic care-ți promite că n-o să uite niciodată de unde a plecat... oriunde va fi... cu oricine va fi...

Sursă foto

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”

Cam așa a fost la November Notes in Social Media