„...de la ape”

Cea mai terifiantă amintire a mea astăzi împlinește 8 ani. „Au trecut 8 ani de la ape”, așa spune mereu mamaia. „Aaaa...asta a fost înainte de ape”. „Apele” au devenit un fel de unitate de măsură a timpului: dacă e înainte de ape, e vechi, dacă e după ape e cât de cât mai recent. Ce sunt apele, totuși?

Acum 8 ani de zile, ca în fiecare an eram aici unde sunt și acum - la țară. Nu o să uit niciodată ziua despre care o să vă povestesc în continuare...
Era ziua de 14 iulie și eu împreună cu verișoara mea mai mică și cu unchiul meu jucam Metropoly. Râdeam mereu de vară-mea când se enerva că nu putea cumpăra ea proprietățile cu gări. Era și ea micuță atunci, avea doar 8 ani. În timp ce noi ne vedeam de jocul nostru, mamaia, tataia și mătușa mea se uitau la știri. Nimeni nu avea să bănuiască următoarea știre pe care aveam s-o primim. Dintr-o dată ne trezim cu mamaia în camera în care ne jucam noi. Începe să ne spună că au anunțat la televizor că din cauza ploilor abundente din ultimul timp se umpluse barajul de la Focșani și că autoritățile aveau de gând să dea drumul la apă. Aveau să dea drumul la apă unde? Unde va vrea ea să se ducă... dar nu spre orașul Focșani. Dacă nu ar fi dat drumul la apă avea să se rupă barajul și să inunde orașul lucru care până la urmă s-a și întâmplat. Lucrul care ne-a îngrozit a fost faptul că satul nostru era vizat de viitură. Apa din baraj+Siretul+Bârladul=inundație exact în zona în care ne aflam noi.
Și acum parcă îmi simt inima bătând la fel de tare ca atunci. Nimănui nu-i venea să creadă ca apa chiar va ajunge la noi în sat. Asta până au început să bată clopotele de alarmă la biserică, preotul a început să umble cu mașina prin sat să avertizeze oamenii, rugându-i să se refugieze în deal*.
În sufletul meu de copil de 13 ani s-a creat o panică, o frică, un sentiment pe care nu știam cum să-l descriu și nu știam cum să reacționez. Când ne-a spus mamaia să ne facem bagajele și să plecăm la sora ei în deal nici n-am mai pus vreo întrebare. Cu mâinile tremurânde am început să-mi strând hainele. Verișoara mea mă tot întreba de ce plecăm, de ce e toată lumea speriată. Nu știam ce să-i spun altceva: „Vine apa!”.
După-amiază am plecat spre deal. Eu, Mihaela și Oana, cele două verișoare ale mele, și mătușă-mea ne-am urcat în căruță împreună cu gențile noastre cu care venisem de la Petroșani și am plecat. Țin minte cum mă uitam în urmă și mă gândeam: „Oare chiar vine apa? Oare o să mai văd satul ăsta așa cum e el? Oare chiar vine apa? Chiar vine?” Și treceam pe la porțile oamenilor și vedeam cum fiecare încarcă ce are mai de valoare în mașini, căruțe, roabe și pleacă spre deal. Îmi era frică. Mă țineam de marginea căruței și-mi lăcrimau ochii.
Țin minte că ne-am pus să dormim seara, la sora bunicii mele unde ne dusesem. Pe la miezul nopții am auzit-o pe mamaia plângând în hohote și țipând că a pierdut tot ce-a avut. Rămăsese cu hainele de pe ea și cu cele câteva acte pe care reușise să le ia cu ea.
După ce noi plecasem în deal, mamaia, tataia și unchiul meu rămăseseră să mai strângă din lucruri, să le urce în pod, în speranța că vor salva ceva. Au urcat în pod, haine, puii de găină și cam atât. Au închis ușile și au plecat și ei spre deal.
Așa și-au lăsat bunicii mei toată agoniseala de-o viață în urmă și au fugit din calea apelor. Toată noaptea au stat și s-au rugat să nu vină apa mare, să nu le distrugă chiar tot.
A doua zi după ce ne-am trezit am plecat să vedem... Și ce-am văzut m-a marcat pe viață.
Drumul de acces în sat.
Exact asta am văzut și noi. Potopul.
sursa fot: http://pngflorin.sunphoto.ro/inundatii_2005_Galati/AOUSTLTLWACQYQBEZUN
Un copil de 13 ani, stând în vârful unui delușor și privind spre imensitatea de apă care se îndindea în fața ochilor săi. Soarele sclipea pe suprafața apei ca la mare. Nu se mai vedeau decât vârfurile copacilor și câteva acoperișuri de case. Din depărtare se auzea cum țipă o vacă. Răgea în disperare și agonie, dar până la urmă cred că Dumnezeu și-a făcut milă de ea și a luat-o la el pentru că a tăcut. Am început să plâng. Nu-mi venea să cred că apa îmi luase toate amintirile copilăriei mele. Toți oamenii strânși acolo erau disperați. Priveau, și în loc să-și vadă satul vedeau o imensitate de apă.
Noi am plecat exact în aceeași zi acasă la Petroșani. Bunicii mei n-au vrut să mai stam pentru că era prea traumatizant pentru noi, copii fiind. Au rămas doar ei doi, în fața... sfârșitului.
În aceeași vară, doar că în august m-am întors împreună cu părinții mei ca să-i ajutăm pe bunici. Când am intrat în sat nu l-am mai recunoscut. Casele erau toate dărâmate. Apa le măcinase. Drumul avea urme de mâl. Gardurile aveau vopseaua scorojită. La porțile caselor erau tot felul de piese de mobilier îmbibate de noroi. Apa le luase oamenilor totul!
Când am ajuns „acasă” la mamaia nu mi-a venit să cred. Pereții casei care odată erau albi, acum erau pe jumătate căzuți. Casa de lut n-a rezistat forței apei. Patul în care am dormit de atâtea ori era în mijlocul curții plin de noroi. Nu mai exista nimic, nimic. Îmi venea să plâng dar ceva mă reținea. Tataia a început să ne povestească că apa a fost aproape până la streașina de la casă. Înainte să se retragă apele a trecut cu o barcă peste gard în speranța că va mai salva ceva. Puii pe care îi urcaseră în pod îi găsise plutind pe apă împreună cu celelalte găini.
Tot atunci s-a înnecat și Rita, cățelușa noastră frumoasă. O găsise tataia în cușcă. Probabil că dormea când a venit apa și n-a mai apucat să se salveze.
Tot satul fusese măturat de apă. Un singur om a murit. Fiecare sătean a făcut ce-a știut el mai bine. Unii au fugit în deal, alții au rămas în căsuțele lor, urcați în poduri. Aceștia povestea cum vâjâia apa când intra în case. Eu au fost martorii care au auzit cum trosneau copacii și pereții caselor sub presiunea apei. Ei sunt cei care au rămas îngroziți de ceea ce au putut trăi în acea noapte.
Noi, cei care am plecat lăsând totul în voia lui Dumnezeu am rămas doar cu amintiri oribile care ne dau fiori de fiecare data când ne gândim la ele. Imagini care nu se vor șterge niciodată din memoria noastră.
Dar cea mai groaznică mi se pare situația bunicilor mei și a celorlați săteni. Să muncești atâția ani să-ți pui la punct o viețișoară liniștită de pensionar și să vezi cum într-o singură noapte rămâi pe drumuri, la propriu. Rămâi fără niciun perete, fără niciun acoperiș și te vezi nevoit să-ți rogi nemurile să te primească la ele pentru că n-ai unde să te duci în altă parte. Începi să scoți de sub dărămături farfurii, bibelouri, fotolii și dai cu furtunul de apă pe ele în speranța că vei salva ceva. Dacă apa a distrus totul, poate tot ea aduce înapoi măcar 0,5% din ce-ai avut odată.

*în deal= satul bunicilor mei e situat în vale față de șoseaua care leagă Tecuciul de Galați. Adică există o diferență de altitudine între satul nostru și satele care sunt de-a lungul șoselei respective. Un astfel de sat este și cel în care stă sora bunicii mele, unde ne-am dus noi, refugiindu-ne din calea apelor.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Produse drăguțe de la Marillys.ro

22 și 5 ani: clarificare de situație

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!