Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar nu mai sunt așa de sensibilă cum eram cândva. Când spun sensibilă, mă refer la faptul că nu mă mai impresionează orice, nu mai plâng chiar din orice motiv stupid. Nu știu cărui fapt se datorează această schimbare, dar eu sper că e un lucru bun. Unii mă văd uneori ca o persoană rece sau dură, dar cine mă cunoaște știe că nu sunt deloc așa. Oricum, ca să revin la subiect... acum câteva zile am descoperit ceva care mă face să plâng de fiecare dată, fără drept la replică. Nu mă pot abține și lacrimile-mi curg șir, șir pe obraji.
E vorba despre un video cu o audiție de la The X Factor UK. Am văzut multe audiții și din UK și din USA și de la noi, dar niciuna nu m-a impresionat așa ca asta. Nu mă emoționează altceva decât vocea lui și faptul că îl văd pe el plângând... (Am eu o problemă cu bărbații care plâng, dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie). Ideea e că acest Christopher Maloney are o voce care mă gâdilă undeva la coarda mea sensibilă. Coarda despre care spuneam că în ultimul timp nu mai e așa de ușor „gâdilabilă”. Mor, mor, mor de fiecare dată când îl ascult. Ascult, mă minunez de cât de bine sună vocea lui și plâng. Prima dată când am văzut audiția de la cap la coadă am plâns în hohote, ca un copil. N-am putut să mă abțin să nu scriu despre el. N-am putut!
Și mai e ceva: din punctul meu de vedere cred că el ar fi trebuit să câștige The X Factor UK 2012. Da, îmi place mai mult de el decât de James Arthur-câștigătorul.
Și ca să nu mă mai întind cu vorba... ascultați și spuneți-mi dacă și emoțiile voastre o iau razna ca și ale mele...
Trăiesc într-o lume în care am ajuns să-mi fie frică să mai cumpăr lucruri. Fie că e vorba despre produse alimentare, produse cosmetice sau orice altceva. Peste tot ne sunt prezentate efectele nocive ale diferitelor substanțe aflate în produsele pe care ni le dorim. Carnea de pui are gripă aviară, laptele e infectat cu nu știu ce bacterie. Să nu mai spun de produsele cosmetice pe care încerc să le aleg cu foarte mare grijă pentru cu nu vreau să ajung să-mi distrug fața dintr-o neatenție.
Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia. Cu cât cresc și văd atâtea lucruri, îmi dau seama că cine a zis vorbele astea nu le-a zis degeaba. Nu știu cum stă treaba cu câinii, dar despre proștii care nu pot dormi de grija pe care le-o poartă altora am o părere și țin să o fac publică.
În ultimele zile am citit zeci de articole. Aproape toate despre #colectiv. Nu mă pot opri. Am intrat chiar și pe Mediafax ca să văd ultimele știri. Și eu nu fac chestia asta. Sunt un om nașpa și nu prea citesc știri, nu mă uit la știri. Și mai sunt și licențiată în comunicare și-ar trebui să mănânc media pe pâine, dar... Dar printre articolele astea triste și chiar macabre, am găsit, habar n-am cum, articolul ăsta . I-a dat cineva share, dar nu-mi amintesc cine. L-am citit și-am plâns. La birou. Mi-au dat lacrimile, la propriu, dar a trebuit să mă abțin că eram la lucru. Altfel aș fi plâns în hohote. Mai mult ca sigur. Dacă aveți răbdare să citiți până la final articolul respectiv (e destul de lung) o să vedeți că e vorba despre închiderea Minei Petrila din Valea Jiului. Sunt cuvinte ale minerilor care parcă sunt scrise cu cărbune ud. Udat de lacrimi. M-a atins exact la una din corzile mele sensibile care e destul de greu accesibilă: tata ! Greu mă atinge ceva în zona aia... și
Comentarii
Trimiteți un comentariu