Aici, nu dincolo!

Româncă m-am născut, româncă vreau să mor! De ce?! Pentru că-mi iubesc țara așa cum e ea, cu bune și cu rele. Am reușit să cresc 21 de ani aici și sunt sigură că voi mai „crește” în continuare, tot aici. Nu vreau să plec „dincolo”. Nu vreau și nu vreau...
De multe ori stau de vorbă cu fel de fel de oameni care se plâng de traiul jegos din România. Acuma nu-i pot condamna sau judeca... e strict părerea lor. Știu că la noi economia e cam varză, nu sunt bani, locuri de muncă... dar mie îmi place aici. 
Eu am mereu în cap ideea că dacă ești bun în ceea ce faci, poți fi bun oriunde. Normal că România duce lipsă de oameni cu școală, pentru că toți pleacă „dincolo” pentru un trai mai bun. Știu că sistemul e de așa natură că ne gonește pe noi, tinerii, spre alte meleaguri. Nimănui nu-i convine să lucreze pe 1000 de lei când are în dulap 2 licențe și 2 doctorate... Știu că nu-i drept, sunt conștientă de asta. 
Dar să privim și partea plină a paharului: și la noi în țară sunt oameni care s-au ridicat de jos, prin muncă și au ajuns sus de tot. Nu toată lumea are pile și relații, dar sunt oameni care au voință!
Sinceră să fiu, nu-mi amintesc măcar o persoană care să-mi zică: „Bă, lucrez în străinătate, am de toate, sunt fericit și am bani de nu mai am ce face cu ei...”. Majoritatea cunoștințelor mele care sunt departe de țară se plâng că lucrează pe rupte pentru niște amărâte de lire sau câțiva euro ca să ducă un trai decent. Trai decent! Deci nici dincolo nu se poate trăi pe picior mare. 
Mie îmi place țara mea și abia aștept să cresc mare și să o pot vedea în toată splendoarea ei. Vreau să învăț, să lupt să îmi fac un trai decent. Decent, pentru că nu sunt lacomă și am fost învățată să mă mulțumesc cu puțin. Părinții mei, născuți și crescuți în România, mi-au oferit tot ce-a fost mai bun, în limita posibilităților și a bunului simț. N-am murit nici de foame, nici de frig. Așa cum am crescut eu în țara asta mică, la fel vor putea crește și copiii mei, sunt sigură. Da, adevărul este că mă voi strădui să le ofer un pic mai mult decât am avut eu... dar asta nu înseamnă că trebuie să mă duc să culeg căpșuni în Spania sau să îngrijesc bătrâni în Germania. O să fiu capabilă să le ofer tot ce e mai bun, prin voință și muncă multă, la mine în țară.

Rândurile de mai sus sunt o părere extrem de personală și nu fac referire la absolut nimeni, deci trebuie tratate ca atare. :)

Comentarii

  1. Am scris si eu despre subiectul asta acum cateva zile. La 21 de ani gandeam si eu la fel ca tine, acum lucrurile s-au schimbat. Eu zic sa astepti pana te vei izbi de sistem si sa concluzionezi pe urma. Incearca sa inmatriculezi o masina, sa faci o plangere la politie si sa astepti o rezolvare etc. Nu-ti doresc sa platesti o viata cotizatie la sanatate si sa ajungi sa ai nevoie de ea si sa vezi ce amuzant e. Lucrurile astea iti vor schimba putin optica.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Știu... adică nu zic că viața aici e perfectă... dar momentan nu mă văd plecată de aici. Poate peste ani o să văd cu alți ochi totul. De fapt sunt sigură că așa va fi... dar totuși sper să nu fiu nevoită să plec. :)

      Ștergere
  2. Eh, nevoie nu va fi, dar s-ar putea să începi să vrei. :)

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Produse drăguțe de la Marillys.ro

22 și 5 ani: clarificare de situație

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!