Plăceri nevinovate

A venit și momentul în care mă simt liberă. Așteptam de ceva timp să vină clipa când mă pot apuca de scris fără să am vreo mustrare de conștiință. A trecut sesiunea și ideile mele au început să zburde libere prin cap fără să se simtă constrânse de faptul că am de predat un proiect sau de citit o carte pentru nu știu ce examen. Acuma pot să citesc, să scriu, să mă uit la filme și să-mi pierd vremea uitându-mă pe pereți fără să mă gândesc că am atâta treabă și eu nu fac nimic în privința asta.
Portocala scria acum vreo două zile un post despre muzică și în momentul când l-am citit am realizat că de foarte mult timp am niște idei în cap care așteaptă să fie trecute pe hârtie (electronică, desigur). Și uite așa m-a inspirat postarea ei să scriu despre ceea ce veți citi în continuare.

Ca să rămân tot în domeniul muzical, vreau să vă povestesc despre piesa asta:
Am descoperit-o într-o seară. De foarte mult timp nu s-a mai întâmplat să ascult o piesă care să-mi intre așa direct în suflet. Clinchetul ăla de pahare, vocea lui, ritmul pisei, îmi dau așa o stare de nu-mi vine să cred. Mă calmează și mă liniștește și mă face să mă simt... bine. Mă cuprinde așa un sentiment de... de nu știu cum să vă explic. Nici nu știu de ce are efectul ăsta asupra mea. Poate unora li se pare prea lentă, prea lălăită, prea nu știu cum. Dar mie mi-a intrat direct în cămara sufletului și în fiecare seară în care adorm cu ea în gând mă face să intru în lumea mea. Și mă văd bând un pahar cu vin la o masă dintr-un birt plin de fum. O față de masă în carouri, o scenă pe care se cântă muzică live și eu stau uitându-mă pierdută în ochii solistului. Și fiecare notă mai înaltă pe care o atinge mă face să mă cutremur și să-i zâmbesc tâmp. Și la sfârșit lumea aplaudă leneș. Și eu încă zâmbesc tâmp. Ăsta-i filmul meu. Kill me for that!
Și dacă tot am început cu lucrurile astea născătoare de senzații puternice, mi-am adus aminte și de zilele în care am citit Eat Pray Love de Elizabeth Gilbert. Recunosc că am început să citesc cartea asta dintr-un singur motiv: India! Nu știam exact despre ce e, care-i acțiunea sau stilul. Știam că e scrisă de o autoare contemporană și de când a apărut cartea mi-am tot promis mie că o voi citi. Bine, speram să mi-o cumpăr cumva, dar până la urmă am reușit să o împrumut de la biblioteca universității. Și ce bine am făcut!
Nu vreau să stau să scriu despre carte. Mi-a plăcut, am aflat o grămadă de lucruri noi, dar ce m-a marcat a fost altceva.
Cartea asta avea un miros specific... nu miroasea a carte veche pentru că era o ediție destul de nouă. Nu avea paginile îngălbenite de timp, nu păstra izul acela de vechi, de amintiri, de trecere a timpului. Cartea asta mirosea a flori uscate. Mirosea a ceva ce mi-a adus instant aminte de cultura indiană. Mirosea așa cumva a flori uscate sau a bețișoare parfumate, nu știu să explic exact. Ideea e că aroma aia impregnată pe paginile cărții completa perfect povestea. Mirosea a aventură, a Orient. Dacă stau bine să mă gândesc mirosea exact a plăcere, a rugăciune și a dragoste. Exact ceea ce căuta Liz, în carte :). De fiecare dată când luam cartea în mână deja intram într-o altă lume. Simțeam mirosul străzilor din Italia, mirosul templului din India și a plajei din Indonezia.
Nu știu dacă toate cărțile Eat Pray Love miros așa, dar cea pe care am citit-o eu a fost ceva aparte. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat. Am fost așa de marcată de chestia asta încât am vrut să merg la bibliotecă, să iau alte exemplare și să le miros să văd dacă au aceeași aromă. Dar n-am făcut-o. Vă rog pe voi, dacă ați citit cartea, să-mi spuneți cum a fost. Poate cineva a parfumat intenționat paginile, poate nu... dar și dacă a făcut-o vreau să-i mulțumesc pentru că mi-a transformat lectura cărții într-un adevărat film. Filmul meu, pe care l-am creat în tărtăcuța mea și care o să rămână acolo mult timp de-acum înainte.
Dacă vreodată o să mă auziți începând o propoziție cu: „Am citit o dată o carte care avea așa un miros anume...” să știți că despre Eat Pray Love e vorba.
În concluzie pot spune că simțurile mele sunt foarte ușor gâdilabile. Auzul unei piese precum cea de mai sus îmi face inima să vibreze, mirosul îmi dă senzația că sunt în mijlocul Indiei... ce mai urmează? O carte cu pagini din petale de trandafiri care să-mi răsfețe simțul tactil? Hmmm...
Voi ați avut experiențe de genul? Abia aștept să aflu despre filmele voastre.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Sunt fată de miner și-s a naibii de mândră de asta!

Un fir de pătrunjel și-o amintire.

Aparențele înșală. Lecții de viață de la un „repăraș de cartier”